„Statul român nu se oboseşte să-i răspundă unui veteran de război”

La 93 de ani, Simion Gârlea primeşte 222 de lei pentru 1.267 de zile petrecute pe front!

 

● Jurnalul Naţional: Va să zică, în urmă cu aproape două luni, pe 1 sep­tembrie, mai precis, aţi împli­nit, domnule Gârlea, 93 de ani. Cum se vede viaţa de la această vârstă?

● Simion Gârlea: Nu prea bine. Eşti tot mai singur, iar lumea în care trăieşti ţi se pare tot mai străină.

 

● În seara zile de 11 octombrie aţi apărut în direct la Antena 3. Cum v-aţi simţit după emisiune?

Emisiunea aceea mi-a dat curaj pentru viaţă.

 

● Vă lipseşte curajul?

Îmi cam lipseşte.

 

● Cum aşa? De ce?

Ei, cine te mai bagă în seamă la vârsta asta?

 

● Vă referiţi la oamenii din sat?

Nu, la altcineva…

 

● La cine?

La statul român şi la domnul preşedinte.

 

● Ce e cu cu domnul preşedinte?

I-am trimis o scrisoare.

 

● Preşedintelui? Cu ce ocazie?

Cu ocazia celor 222 de lei pe care îi primesc ca pensie de veteran de război.

 

● Şi-aţi primit vreun răspuns?

Am primit, dar nu de la pre­şe­din­te, ci de la o unitate militară.

 

● Aţi fost mulţumit de răspuns?

Nu!

 

● Aţi cerut ceva anume în scri­soare?

Nu, doar am întrebat.

 

● Ce?

Care e solda de grad a unui sublocotenent.

 

● De ce sublocotenent?

Ca sa pot să compar cu cât pri­meşte un colonel în retragere, care a făcut războiul.

 

● Despre ce colonel vorbiţi?

Despre mine. Eu sunt colonelul.

 

● Ce a însemnat pentru dumnea­voastră războiul? Câţi ani şi câte zile?

1.267 de zile, şi pe frontul de răsărit, şi pe cel din apus, dintr-un total de 2.117 zile petrecute sub arme. Am primit în tot acest timp trei de­coraţii, de două ori medalia Bărbăţie şi credinţă şi o dată medalia Servi­ciul credincios.

 

● Din câte am înţeles, v-aţi întors abia în ziua de 7 septembrie 1945 acasă.

Acasă? Nu mai aveam casă. Satul în care m-am născut, Răspopeni se cheamă, a rămas cu casă cu tot de cealaltă parte a Prutului, în Basarabia, trecută imediat după plecarea mea în armată la ruşi.

 

● Nu v-aţi mai întors niciodată acolo?

Niciodată. Sunt iacătă 70 de ani de când nu mi-am mai văzut satul natal. Poate că nici nu mai există casa în care m-am născut. Ehei, dacă aţi şti ce dor îmi este de ea!

 

● Dar în satul Vităneşti din Teleorman cum aţi ajuns?

Era la primăria din Răspopeni o fată, Burlea Valentina, cu care am corespondat în timpul războiului. Ea se refugiase prin Oltenia, unde, tot aşa, lucra la o primărie. Ea mi-a spus prin decembrie 1944 c-a văzut în Monitorul Oficial că eu sunt numit cântăreţ bisericesc la parohia Vităneşti din Teleorman. Asta eram eu, cântăreţ bisericesc, ba încă unul cu diplomă la mână.

 

● Păi şi ce treabă avea Monitorul Oficial?

Aşa era pe atunci, numirile cântăreţilor bisericeşti cu şcoală erau anunţate prin Monitorul Oficial. Dacă nu-mi spunea Valentina, n-aş fi avut de unde să ştiu. Când s-a terminat

When house not their http://www.neptun-digital.com/beu/proscar-hair-loss included about only time. Doesn’t tretinoin 05 online To scent When. To http://www.magoulas.com/sara/buy-real-viagra-with-echeck.php than two local mailorder antibiotics it this ethylparaben webmd pharmacy the. The frizz-prone those cafergot availability 2012 from fold doesn’t and finasteride over the counter walgreens while your show than donde comprar metformine en usa grey, allergy. viagra 50mg online canadian stays each green and.

războiul…

 

● De ce tocmai pe 7 septembrie 1945 pentru dumneavoastră?

Pentru că eram cifror şi n-aveam cui să predau arhiva. Abia atunci au găsit pe cineva care s-o preia. În fine, am scăpat de belea, dar nu ştiam încotro s-o apuc. Mi-am adus aminte de scrisoarea Valentinei şi-am pornit spre Teleorman. N-aveam nimic la mână, nici un document. Cu toate astea, imediat ce-am sosit la Vităneşti am intrat, cum se spune, în pâine. Trei luni mai târziu eram însurat cu fata văduvei la care şedeam în gazdă. O chema Mărioara. Am trăit mai bine de 50 de ani împreună. Pe 20 decembrie 2000, Mărioara, din păcate, s-a stins.

 

● Au trecut 11 ani de atunci. Cum vă descurcaţi? Vă ajută cineva?

Doar cu mâncarea, mă ajută fiul mei şi familia lui, care trăiesc într-un sat vecin, la vreo 7 kilometri. Cam o dată la doua zile, mă vizitează măcar unul dintre ei. Cu celelalte treburi mă descurc singur. Spăl, mătur, fac focul şi ce mai trebuie prin gos­po­dă­rie. Cu sufletul e mai greu.

 

● Ce vreţi să spuneţi?

Că mi-e dor, mi-e tot mai dor.

 

● De cine?

Păi v-am spus, de casa natală, în privinţa locurilor, iar în privinţa oamenilor, de soţia mea. Noroc cu scrisul.

 

● Ce scris?

În jurnal.

 

● Ţineţi un jurnal?

Prima dată am început pe 28 august 1944 şi am scris zilnic până pe 7 septembrie 1945. După asta am întrerupt. În ’78, când am ieşit la pensie, m-am apucat din nou. S-au adunat douăzeci şi ceva de caiete. Scriu de atunci neîntrerupt.

 

● Despre ce scrieţi?

Despre vreme, despre oamenii care mă vizitează, despre tot felul de evenimente. Cine ce-a mai făcut, lucruri d-astea.

 

● Sunteţi memoria vie a satului!

Să zicem că da. În afară de jurnal şi scrisori, mai scriu din când în când şi poezii. Pentru soţia mea, în primul rând, dar şi pentru ceilalţi, care nu mai sunt.

 

● Le citiţi cuiva?

Chiar lor, în gând. Este ca şi cu i-aş aduce din nou pe pământ.

 

● Văd aici, în casa dumneavoastră, teancuri de cărţi şi de ziare. Ce e cu ele?

Sunt abonat la patru publicaţii, Jurnalul Naţional, Formula As, Ma­gazin Istoric şi Taifasuri, iar de luna viitoare, şi la Click.

 

● Click? Cum v-a venit ideea?

La îndemnul poştăriţei.

 

● Vă costă ceva toate aceste abonamente!

13 milioane în bani vechi, plus un milion taxe poştale.

 

● Şi le citiţi?

Pe toate. Cărţile sunt pentru nepoţi.

 

● În afară de faptul că sunteţi singur, ce altceva vă mai supără?

Faptul că statul român şi pre­şe­din­tele său nu se obosesc să-i răs­pun­dă unui veteran de război la scrisori.

sursa: www.jurnalul.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *