Interviu cu Părintele Justin Pârvu

Interviu cu Părintele Justin Pârvu: Cunoaşterea martirilor şi adevărului istoric va trezi în noi şi cunoaşterea de sine

Părinte, vrem să cunoaştem părerea sfinției voastre despre Marele Voievod Mihai Viteazul, mai ales pentru că se vorbeşte acum despre descoperirea unor oseminte cu aspect de sfinte moaşte, ce se presupun a fi ale măritului voievod. Se ştie că mitropolitul Nestor Vornicescu propusese canonizarea lui Mihai Viteazul, dar dosarul de canonizare se află încă pe masa sfântului Sinod, fără răspuns. Sfinţia voastră consideraţi că este un sfânt?

Fără îndoială că este sfânt, ca de altfel majoritatea voievozilor români care şi-au iubit neamul, şi mai mult decât neamul, dreapta credinţă a Bisericii de Răsărit. Mihai Viteazul, însă, a excelat mai mult decât toţi prin această dorinţă divină de a unifica pe toţi românii, toți locuitorii acestei vechi Dacii, dezbinaţi de popoarele păgâne de-a lungul timpului, într-o singură naţiune – naţiunea română. Dacă nu era Mihai Viteazul, să spunem că astăzi am fi avut Moldova şi Ţara Românească, dar Ardealul sigur nu mai era al nostru. Datorită lui, în pământul Ardealului încă se mai săvârşesc liturghii ortodoxe, unde românii ardeleni se pot împărtăşi cu sângele şi trupul lui Hristos. De aceea ungurii nu îl suferă deloc şi au dus constant o campanie de denigrare a voievodului, astfel încât istoria să îl scoată din paginile ei.

Îmi aduc şi acum aminte, când eram mic, în şcoala primară, cu câtă demnitate şi patriotism ne preda învăţătorul lecţia despre Mihai Viteazul. Astfel de cuvinte ţi se imprimă în suflet şi îţi insuflă şi ţie această iubire şi jertfă de neam şi ţară. Aşa mi-a rămas imaginea lui Mihai Viteazul în vederea mea de copil de atunci, impresia de stăpân, o figură demnă şi neslugarnică. Aceasta era pentru mine imaginea poporului român – demn şi neslugarnic. Acum însă istoricii îţi predau altceva, altă variantă istorică sau vorbesc prea puţin despre domnitorii noştri viteji, special pentru a stinge din noi orice urmă de patriotism, de jertfă şi onoare. Nu, noi trebuie să fim slugi şi cerşetori şi în faţa Occidentului, şi în faţa Răsăritului.

Iată că s-au descoperit acum, într-un sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene şi frumos mirositoare. Nu ştim dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului. Faptul că s-au găsit într-o mănăstire, Plăviceni îi zice acum, ridicată de doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, ocrotitorul ceresc al domnitorului. Se spune că această biserică îi era dragă domniţei, deoarece din alunul în care s-a adăpostit odată de turci, scăpând de la moarte, a construit sfânta masă, unde se află altarul acestei biserici. Ei bine, în curtea acestei mănăstiri, părinţii cu muncitorii de acolo au observat cum se surpa pământul într-un loc unde ei făcuseră un foc.Săpând puţin, pământul s-a scurs ca într-o clepsidră şi s-au descoperit nişte cărămizi ce alcătuiau un zid ce împrejmuiau nişte oseminte, sfinte moaşte, care în timpul liturghiei izvorăsc bună mireasmă. Acum sperăm că se vor face cercetări pentru a verifica dacă sunt sau nu ale voievodului Mihai acele sfinte moaşte.

Este foarte interesant faptul că în paralel cu aceste cercetări şi descoperire, s-au făcut şi săpături arheologice la spitalul penitenciar din Târgu Ocna, spre aflarea moaştelor Sfântului Valeriu Gafencu, unde s-au găsit câteva oseminte frumoase la culoare ale foştilor deţinuţi anticomunişti. Nu cred că este întâmplătoare această coincidenţă. Sfinţii şi martirii neamului românesc comunică între ei şi vor să fie proslăviţi ca să mijlocească pentru noi înaintea Tronului lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că Dumnezeu iubeşte neamul românesc şi scoate la lumină aceste oseminte de martiri, într-o perioadă anevoioasă, în care România are nevoie de ajutor dumnezeiesc.

România este o ţară binecuvântată şi iubită de Dumnezeu, şi aceasta nu o spun cu mândrie, şi Dumnezeu, aşa cum a vrut şi până acum să păstreze acest neam neştirbit şi credincios Lui, aşa şi acum vrea să ne păzească de greutăţile şi nelegiuirile ce se vor abate asupra întregii lumi. Pământul acestei ţări este sfânt prin martirii şi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc, iar sângele şi rugile lor s-au suit până la Tronul lui Dumnezeu. România a şi rămas de altfel ţara ortodoxă care şi-a păstrat tradiţiile şi evlavia mai mult decât toate celelalte ţări ortodoxe. Ne-au luat agricultura, ne-au luat comerţul, ne-au luat toate bogățiile şi aurul acestei ţări, dar nu ne-au luat credinţa, nu ne-au luat tradiţiile şi evlavia creştină. De aceste realităţi dau mărturie şi pelerinii străini, chiar episcopi, patriarhi şi mitropoliţi care rămân impresionaţi de evlavia acestui popor, ce continuă să îşi păstreze obiceiurile într-o lume modernă de azi.

Şi acest lucru m-a făcut să îmi amintesc de ceea ce spunea Corneliu Zelea Codreanu – că aici vor veni toate neamurile să se desfăteze de frumuseţea şi bogăţia acestei ţări. Iată cum cuvintele lui se adeveresc. Şi văd o asemănare mare între acest Codreanu şi domnitorul Mihai Viteazul, pentru că amândoi au luptat pentru biruinţa acestui neam, prin stârpirea tuturor duşmanilor şi străinilor ce ne-au oprimat şi furat bogățiile şi valorile ţării. Amândoi au murit martirizaţi pentru nişte idealuri măreţe şi dumnezeieşti. Amândoi erau personalităţi puternice, alese de Dumnezeu, cărora puţini le puteau sta înainte. Mihai Viteazul a legat ţările acestea de peste Carpaţi într-un singur neam, aşa cum au fost de la început lăsate de Dumnezeu. Singur Mihai Viteazul care a cutezat să facă această unitate între cei de un neam, între cei de o limbă, între cei de o credinţă ortodoxă.Oameni care au pus mai presus neamul şi naţia decât propriile lor interese şi de aceea Dumnezeu i-a ales pe ei să împlinească acest plan divin, al unităţii noastre româneşti. Cel care a continuat această luptă şi acest ideal al unităţii noastre de neam, a fost Corneliu Zelea Codreanu. Aceşti oameni, alături de alţi domnitori măreţi ai neamului nostru, fac parte din planul lui Dumnezeu care acţionează în istorie.

Mihai Viteazul a fost investit cu puterea harului lui Dumnezeu, prin vitejie şi dibăcie neîntrecute, încât şi Apusul şi Răsăritul se temeau de vitejia lui. Mihai Viteazul a fost cel prin care harul Domnului a lucrat mântuirea popoarelor creștine de păgânii turci care au fost opriţi la Dunăre de domnitorul român, în dorinţa lor avară de cucerire a Europei. Dacă Europa ar fi fost vrednică atunci, poate că Mihai Viteazul ar fi eliberat Constantinopolul. Dar invidia vecinilor noștri creştini a spulberat acest ideal.

Acest ideal trebuie întreţinut şi această datorie o au în special mamele, familia, învăţătorii şi şcoala în general. Avem datoria să ne cunoaştem istoria, să ne putem cinsti martirii. Cine cunoaşte cât de cât viaţa şi vitejiile acestui domnitor nu poate decât să facă o plecăciune adâncă în faţa jertfei lui Mihai Viteazul. Prin încununarea acestui domnitor cu canonizarea, ne vom încununa cu puterea lui Dumnezeu şi aici, şi dincolo. Şi împletim mai desăvârşit cununa mucenicilor şi cuvioşilor acestui neam, care veghează pentru mântuirea noastră.

 

Părinte, vorbiţi înălţător despre România, dar credeţi că vom putea să ne eliberăm de sub jugul străinilor care astăzi stăpânesc mai bine ca niciodată? Credeți că suntem un stat independent sau sub ocupație, atâta timp cât guvernul României merge în Israel să se consulte în problemele statului român?

Într-adevăr, românii trăiesc aceleași greutăţi ca dintotdeauna. Cum se duc acum şi plătesc birul la Moscova sau la Tel Aviv, aşa plăteau bir şi pe vremea turcilor. Nu e nicio deosebire, numai stăpânii i-am schimbat. Înainte le dădeam turcilor mierea de albine, ceara şi grâul. Şi românul, ca să nu mai dea grâul, a început să semene porumb şi de atunci mănâncă românul mămăligă şi până astăzi. Acum nu are cum să se mai nască un Mihai Viteazul, pentru că eşti obligat să alegi dintre slugile lor, alegem nişte păpuşi, un surogat politic. Dacă încerci azi să faci o mişcare de dreapta sau oricare ar fi ea, cinstită, nu reuşeşti nimic, pentru că au stăpânul lor care supraveghează totul nu cumva să deranjezi planul lor de conducere. Şi planul este să se ajungă la unica monedă europeană şi iată că mergem spre el. Şi tot aşa, mergem şi noi ca şi caprele de frânghii; unul vine şi îi dă la picioare să meargă înapoi, celălalt o trage cu frânghia înainte. Aşa merge capra, aşa mergem şi noi. Noi nu avem dreptul să spunem decât: Am înţeles! Să trăiţi! Fie că sfoara o trage Răsăritul, fie că Apusul, românul trebuie să tacă şi să facă şi să sufere, bineînţeles. Dar aceasta este taina dăinuirii neamului nostru – suferinţa. Prin suferință ne vom izbăvi.

 

Se vorbeşte din ce în ce mai des de declanşarea unui nou război mondial. În conjunctura politică de azi, noi, ca şi creştini, în ce măsură putem folosi arma?

Neamul nostru nu a dus niciodată războaie de cotropire, noi doar am fost siliţi să folosim arma împotriva celuilalt, ca să ne apărăm pământul şi valorile date nouă de Dumnezeu. Noi nu am avut cutezanța să atacăm şi să deranjăm alte popoare. Toţi cei care au venit ca asupritori peste noi ne-au devenit duşmani şi sigur că au fost întâmpinaţi cu neîncredere şi înverşunare. Acum doar la comanda marilor puteri, suntem puşi în situaţia de a lupta ca aliaţi în alte state, dar nu din iniţiativa noastră, ci tot la porunca stăpânitorilor lumii.

 

Tocmai, părinte, ce facem în cazul în care eşti obligat să lupţi împotriva unui stat ortodox, la comanda păgânilor, cum s-a întâmplat în Kosovo, când românii au trebuit să bombardeze inclusiv biserici?

Aceasta este politica străină. Este foarte greu să fii soldat astăzi. Ce să facă un purice în faţa unui elefant? Trebuie să te supui ordinelor stăpânirii de care aparţii. Dar mare va fi cel care va refuza, în numele lui Hristos. Bineînţeles că este o lepădare de Hristos să bombardezi biserici şi icoana lui Hristos. Însă acest păcat îl vor plăti toţi cei care ordonă aceste fărădelegi. Dar dacă vei avea curajul să te opui, mucenic vei fi. Aşa cum au făcut şi Moţa şi Marin, care văzând că se trage cu mitraliera în obrazul lui Hristos, s-au dus şi au luptat în Spania, unde s-au jertfit şi sacrificat viaţa. Ei se duceau să apere icoana lui Hristos cu arma în mână, noi ne ducem să bombardăm icoana lui Hristos cu arma în mână. Aceasta este diferența dintre aceste generaţii… Nu deschizi foc împotriva cuiva decât atunci când eşti în stare de apărare proprie.Românii nu au scos sabia niciodată împotriva cuiva – avem această cinste. Ne-au luat Cadrilaterul, ne-au luat Basarabia şi Bucovina, noi nu ne-am răzbunat să cucerim, dar sângele martirilor noştri care au luptat să dezrobească aceste pământuri strigă înaintea lui Dumnezeu pentru nedreptatea ce ni s-a făcut; vor fi judecaţi şi vor plăti înaintea lui Dumnezeu toţi cei care ne-au nedreptățit. Iar noi am stat şi am aşteptam mereu o pace, o linişte sau ajutor promis de străini, care niciodată nu a venit. Noi nu am tulburat niciodată istoria omenirii.Noi am fost oamenii păcii şi am  adus linişte Europei.

 

Recomandaţi creştinului să se antreneze în lupte, să își pregătească trupul de luptă?

Asta trebuie să o facă armata şi oameni specializaţi. Nu trebuie creştinul de rând să înveţe fel şi fel de tehnici de a ucide sau răni pe altul. Să învăţăm în măsura dreptului de apărare. Dar în rest arta luptei este arta diavolului, pentru că noi nu avem dreptul să omorâm creaţia lui Dumnezeu. Creştinul să se păzească prin rugăciune, şi nu prin arme sau alte tehnici de luptă. Pentru că dacă vine cineva şi te atacă azi, te atacă organizat, cu mijloace în care tehnicele tale de luptă sunt cu totul neputincioase. Trăim alte vremuri, în care războiul şi lupta se dau de la buton. Este alta politica veacului XX-XXI.

 

Ce părere aveţi despre ungurii care se plâng marilor puteri că românii duc o campanie de românizare în Ţinutul secuiesc, de parcă acest ţinut ar fi al lor?

Pentru noi, românii, duşmanii cei mai apropiați acum sunt ungurii, care ne-au urât dintotdeauna şi au folosit mijloace barbare, necivilizate. Pentru că au venit din adâncurile întunecoase ale Răsăritului şi s-au oprit aici în Carpaţi şi Câmpia Panonică, unde şi-au găsit aşezarea şi tot timpul au avut pretenţii asupra teritoriilor noastre. Acum pretind să facă republică în Ardeal, deranjând liniştea poporului nostru. Acest popor nu a avut şi nu va avea niciodată în istorie vreo linişte. În acest pământ unde creștinismul a făcut educaţia dragostei, a păcii, ei nu au ce căuta cu educaţia urii, a dezmembrării, a barbariei. Este inadmisibil ca un locuitor ardelean să nu ştie să îţi răspundă la salut sau vreo întrebare în limba română. Nem tudom, auzi. Păi ei au mâncat aici 80 de ani pâinea Ardealului românesc şi se fac acum că nu ştiu limba românească? Unde au găsit străinii mai multă libertate decât la noi în ţară? Ei şi-au format până şi şcolile şi universităţile lor pentru oprimarea limbii noastre şi culturii creştine. Şi pe de altă parte tot ei se plâng de noi că sunt oprimaţi, persecutați şi maltratați de către români.  Ei ne fac pe noi extremişti când ei sunt cel mai barbar popor al Europei? Iar lumea îi ascultă pe ei şi îşi formează această părere că suntem un popor sălbatic şi extremist. Tocmai ceea ce sunt ei, aceea pun pe seama noastră. Pentru că aşa a fost ungurul: făţarnic şi duplicitar. Dar când am intrat noi vreodată în țara lor? Când i-am ucis noi pe ei? Nu, noi nu am nedreptăţit pe nimeni, decât ne-am păstrat demnitatea şi adevărul nostru istoric.

 

Cum s-ar mai putea însufleţi tineretul de azi?

Tineretul nostru ar trebui puțin să se cunoască pe sine, istoria neamului, strămoşii şi martirii lor. Cunoaşterea martirilor şi adevărului istoric va trezi în noi şi cunoaşterea de sine. Dacă noi nu ne lustruim memoria şi nu ne cunoaştem martirii şi jertfele înaintaşilor noştri, nu ne putem redeştepta. Nu avem dreptul să trecem peste jertfele lui Horea, Cloşca şi Crişan şi ale tuturor românilor care s-au crucificat pentru idealurile noastre. Noi, românii, trebuie să învârtim istoria în jurul acestor mari personalităţi ca să putem avea şi noi o bucurie cerească, elanul şi puterea lăuntrică de a nu ceda. Din păcate s-a ajuns ca modernismul acesta să topească tot elanul tineretului nostru, prin televizor, calculator, sport, călătorii prin toată lumea. Unitatea cea mai puternică a unei naţii este credinţa, legată de Biserică şi prin ea să luptăm. S-au măsluit manuale, cărţi, profesori, încât tineretul acesta e derutat, manevrat, fără personalitate şi demnitate. Nu se mai predă istoria lui Iorga, lui Vasile Pârvan, se predă istoria după evrei sau bolşevici.

 

Părinte, cum facem să dobândim acest curaj şi puterea de a răbda muncile şi chinurile prigonitorilor noștri ce vor veni? Cum găseşti forţa lăuntrică să nu te înfricoşezi şi să nu cedezi?

Aceste calităţi nu se pregătesc în teorie. Prin cântece mai reuşeşti să formezi ceva, dar aceste instincte – al bărbăţiei şi al curajului, se construiesc încă din sânul familie. Educaţia mamei în duhul credinţei şi al dragostei de neam face mai mult decât instrucţia unei armate. Mamele au fost unii dintre cei mai puternici eroi ai acestei naţii. Apoi am văzut în închisoare că forţa aceasta satanicească a comuniştilor o biruiau cei mai simpli, mai mult decât cei intelectuali, şi în general cei care erau obişnuiţi să se jertfească, să se dăruiască. Aşadar dăruirea către celălalt este soluţia să poţi rezistaNu poţi să pui o temelie unei naţiuni fără dăruire, fără sacrificiu. Pot veni peste noi toate hoardele lumii, dar nu suntem învinşi atunci când pierdem. Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis, renunţările la ideal. Dacă noi cultivăm de pe acum egoismul şi părerea de sine, mai târziu nu vom avea puterea de a nu ceda. Omul care este legat prea mult de pământesc, de lutul acesta, sigur că acesta este oricând predispus la cădere.

Tinerii de azi să înveţe din eroismul lui Mihai Viteazul, care nu a sărutat nici papucul Papei, nici papucul Sultanului. Nimeni şi nimic nu l-a învins în luptă decât trădarea. Trădarea a fost arma principală a duşmanilor acestui neam. Prin viaţa şi pătimirile sale, Mihai Viteazul s-a asemănat jertfei Mântuitorului care a fost trădat atât de cei care îi cântau osana, cât şi de ucenicii Săi, care L-au părăsit în momentul arestării. Tot aşa s-a petrecut şi cu Mihai care a fost trădat din toate părţile, ca la urmă să îi fie încununate suferinţa şi sacrificiul prin mucenicie

 

Ce le transmiteţi românilor acum, în pragul sărbătorilor de Crăciun, când sărăcia umbreşte bucuria şi frumuseţea acestui praznic mult iubit de români?

Nu ne interesează pe noi prea mult de crizele acestea oficiale, trâmbiţate aşa. Sărăcia este un lucru firesc pentru creştini. Societatea modernă ajunge la un apogeu în care omul vrea şi mai mult lux, teribilism, plăcere. Această criză e necesară să ne smerim în faţa lui Dumnezeu.

Slavă Ţie, Doamne, celui ce ne-ai dat Lumina, care este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ce apareacum, deasupra peşterii sărăcăcioase, ca o steluţă a speranţei neamului românesc. Trebuie să vedem în Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos cea mai înaltă şi sublimă legătură a noastră cu Dumnezeu. Această sărbătoare în care Hristos s-a născut să ne fie prilej de renaştere a noastră ca neam, ca naţie înaintea lui Dumnezeu. Naşterea lui Hristos Dumnezeu să răsară lumina cunoştinţei poporului nostru ortodox în acest veac întunecat şi mult încercat!

sursa:www.atitudini.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *