Interogând trecutul românesc

În faţa dumneavoastră stă un observator din afara sferei mentalităţii specifice sud-estului Europei, dar unul care încearcă de aproape patru decenii să interogheze trecutul românesc. Acest trecut este compus din mai multe straturi de tristeţe. Interogarea a constatat şi constă nu numai în studierea operelor scrise ci şi în disectarea acestor opere cu ajutorul unor colegi din România. Onoarea pe care mi-o faceţi astăzi îmi dă prilejul de a împărtăşi cu dumneavoastră câteva din gândurile mele asupra acestei activităţi şi în acelaşi timp să comentez şi să analizez direcţia şi producţia istoriografiei româneşti de după 1990.

Istoriografia este vie asemenea vieţii şi evoluează în funcţie de ea. Istoria este un subiect care ne defineşte pe toţi. Ne învaţă, dar noi nu învăţăm de la ea. A nu şti ceea ce s-a întâmplat cu adevărat înainte de a te naşte înseamnă să rămâi un copil toată viaţa. Una dintre cele mai dăunătoare urmări ale regimului comunist din România a fost imaginea pervertită a trecutului pe care a lăsat-o. Din 1990 au mai apărut istorii ale României şi nu ne îndoim că vor mai apărea şi altele în anii următori.

Abordarea unora va fi nouă şi de valoare, şi asta nu numai datorită unor fonduri de documente nou descoperite. Acest lucru este inevitabil, dar nu înseamnă că toate studiile istorice scrise înainte de căderea comunismului sunt mai puţin valoroase decât cele mai noi. Înseamnă numai că, punând la o parte istoriile falsificate, cele mai multe din ele fiind producţia atelierului de istoriografie condus de fratele fostului Comandant Suprem, în cercetarea şi scrierea istoriei nu există rezultate finale.

Scopul istoriei nu este atât înregistrarea cronologică a evenimentelor perioadei respective, ci mai degrabă descrierea şi înţelegerea problemelor: descriere mai mult decât definire, înţelegere mai mult decât enumerarea exhaustivă a datelor, deoarece o cunoaştere perfectă a trecutului este imposibilă, în timp ce putem ajunge la un grad mai avansat de înţelegere.

Istoria înseamnă un proces de continuă regândire, ca şi de revizuire şi revizitare a trecutului. Istoria, în sensul larg al cuvântului este revizionista: oamenii şi evenimentele sunt rejudecaţi şi rejudecate. Nu e nimic profund în această observaţie, acesta este scopul gândirii. Trecutul este singurul lucru pe care îl ştim, sau credem că îl ştim.

Tot ce cunoaşte umanitatea azi izvorăşte din trecut.

Nu vom şti niciodată totul despre perioada comunismului din România. Acest lucru nu trebuie să ne ducă la disperare. Nu le este dat fiinţelor umane să ştie tot. După cum spunea Kierkegaard – adevărul pur este numai al lui Dumnezeu. Ceea ce ne este dat nouă este numai căutarea adevărului. În sufletul fiecărui om rămâne acel ceva pe care nici un alt om, şi nici chiar el însuşi nu îl poate înţelege, descoperi sau desluşi. Şi cu toate acestea înţelegerea limitelor cunoştinţelor noastre, în loc să ne facă să ne simţim sărăciţi, poate de fapt să ne îmbogăţească. Sau, după cum spunea Pascal, înţelegem mai mult decât ştim. Această observaţie nu este un paradox, ar trebui să ne facă să realizăm că nu acumularea de cunoştinţe duce la înţelegere, ci înţelegerea poate duce la cunoştinţă, iar cunoştinţă duce la toleranţă.

 

Mult înaintea lui Ceauşescu, romanii se agitau în jurul istoriei lor. Originea lor este un subiect politic care a produs o „istoriografie naţională”. Deseori ei au acordat mai multă importanţă părerilor lor decât faptelor. În privinţa aceasta nu se deosebesc mult de celelalte popoare europene.

 

Cercetarea istorică a fost folosită cu scopul de a consolida, de a sprijini ideea unui stat – naţiune, pe motivul că viaţa politică poate fi trăită numai în cadrul unui stat-naţiune, că numai statul-naţiune putea oferi unitatea culturală în care membrii săi puteau să prospere din punct de vedere intelectual şi economic. De aceea toţi cei născuţi în aceeaşi cultură trebuie să trăiască sub un singur acoperiş politic.

Aceasta istoriografie naţională a fost contestată abia după 1990 de o mână de istorici romani, cu precădere de Lucian Boia. Cartea lui intitulata Istorie şi mit în conştiinţa românească a avut o influenţă puternică în rândul generaţiei mai tinere. Pentru Boia există la toate nivelurile un proces inevitabil de mitificare a istoriei. ‘A distinge, în cazul miturilor, între „adevărat” şi „neadevărat” este un mod greşit de a pune problema. Mitul presupune o anumită structură, şi este indiferent în fond, pentru definirea lui, dacă această structură înglobează materiale adevărate sau fictive, sau adevărate şi fictive în acelaşi timp.

 

Singurul lucru important este că le dispune potrivit logicii imaginarului. Există un mit al lui Napoleon, există un mit al lui Mihai Viteazul. Ar fi derizoriu să reproşeze cineva utilizarea conceptului pentru motivul că Napoleon şi Mihai Viteazul au trăit cu adevărat ! Mitificarea acestor personaje consta în aşezarea faptelor reale în tipare ale imaginarului (istoric şi politic).

Atunci când Mihai Viteazul apare ca făuritor al „unităţii naţionale”, ne aflăm în faţa unui proces de mitificare, pentru simplul motiv că asupra faptei sale reale se proiectează ideologia statului naţional a ultimelor două secole, inexistenţa în anul 1600.’ Dacă îl prezentăm pe Mihai în termenii aceştia, suntem vinovaţi de a scrie istoria pe dos, sau de a considera istoria ca predestinata.

 

În analizarea gradului în care mitul s-a implantat în conştiinţa românească, Boia îi arata cititorului că ceea ce este important nu este de fapt ceea ce s-a întâmplat, ci ceea ce cred romanii că s-a întâmplat. Se acorda importanţă interpretării, şi nu doar evenimentelor. Boia aduce o mulţime de exemple – în ordine cronologică – pentru a îşi ilustra argumentul, printre ele şi dezbaterea despre simbioză daco – romana, şi rolul lui Mihai Viteazul. Câteodată astfel de dezbateri serveau unui scop social pozitiv, ca de exemplu în timpul formării statului naţional roman între anii 1856 şi 1918, perioada în care crearea unei mitologii naţionale a avut ca scop , ca şi în multe alte ţări, consolidarea conştiinţei naţionale, care până atunci fusese oarecum difuză.

 

Dar aceste interpretări ale miturilor, considerate folositoare pe vremuri, au degenerat în epoca comunistă şi au fost folosite ca să justifice o politică oficială xenofoba şi naţionalista. Virtuţi ca eroismul, ospitalitatea şi cinstea, au fost generalizate în acest scop şi o întreagă literatura patriotică cu caractere exemplare şi comploturi diabolice în care erau implicaţi străini şi trădători a fost încurajată. Evenimente reale au fost prezentate fals şi manipulate în numele acestor noi virtuţi şi au fost răspândite în propagandă comunistă la nivel istoric, social şi cultural.

Aceasta istorie deformată a pătruns şi în manualele şcolare, a fost repetată în programele de televiziune şi reafirmata în şedinţele de partid. Consecinţele se văd peste tot. Deşi unii romani au trecut aceasta propagandă prin filtrul scepticismului, mulţi dintre ei au acceptat-o în lipsa unei dezbateri critice strict interzise de cenzură. De abia după revoluţia din 1989 s-au putut evalua consecinţele acestei propagande.

Este de ajuns să citeşti unele din editorialele presei româneşti privind conflictul din Kosovo ca să vezi cum o istorie mitizată poate influenţa opinia publică de azi. S-a inventat din senin o solidaritate de conjunctura cu „fraţii sârbi ortodocşi”, trecându-se sub tăcere pe perioada acestui conflict invazia sarba a Banatului românesc din 1919 şi tratamentul minorităţii româneşti din Voivodina.

 

Sentimentul naţionalist promovat în „epoca de aur” a lăsat un ecou puternic în conştiinţa publică. Moştenirea aceasta ‘zadarniceste eforturile de a construi o societate civilă, fiindcă oferă anxietăţii publice, care are nevoie să ştie hotarele păzite şi ordinea apărată, o iluzie de siguranţă pe seama unor ţapi ispăşitori.

 

Naţionalismul se fixează uneori asupra acelor morţi simbolici cărora le atribuie rolul de a personifica prin drama lor personală injustiţia îndurată de o naţiune întreagă. Este o formă de resentiment care dă naştere unor acuzaţii de trădare îndreptate în toate direcţiile: de exemplu, cultul postum fabricat pentru Antonescu şi, întrucâtva, spontan popular pentru Ceauşescu, ca expresie a frustrărilor unor învinşi de ieri şi de astăzi.

Când eseistul britanic Samuel Johnson a făcut celebra remarcă :”patriotismul este ultimul refugiu al unui ticălos”, a vrut de fapt să spună „naţionalismul”, deoarece cuvântul naţionalism nu există încă în limba engleză. Patriotismul, (după cum nota George Orwell într-unul din puţinele eseurile despre deosebirea dintre patriotism şi naţionalism) este un sentiment pozitiv, pe când naţionalismul este agresiv, patriotismul îşi are rădăcinile în pământ, într-o anumită tara, în timp ce naţionalismul se aplică miturilor unui popor.

Această tendinţă a devenit aproape universală în secolul 20. Cu 100 de ani mai înainte distincţia făcută de Orwell în 1943 ar fi părut forţată, chiar nu s-ar fi înţeles. Chiar şi acum se confunda deseori naţionalismul cu patriotismul în sufletul şi inima aceluiaşi om. Dar noi trebuie să facem această deosebire, pentru că fenomenul naţionalismului, spre deosebire de tradiţionalul patriotism, este strâns legat de miturile unui popor.

 

Poţi să fii patriot şi, cel puţin din punct de vedere cultural, să fii cosmopolit. Dar aceasta nu se aplică şi în cazul unui naţionalist. Patriotismul, de asemenea este mai puţin rasist decât naţionalismul. Un patriot nu va exclude o persoană de altă rasă din comunitatea în care au trăit împreună şi pe care îl cunoaşte de ani de zile, pe când un naţionalist va avea întotdeauna suspiciuni în privinţa altei persoane care pare a nu aparţine aceleiaşi comunităţi ca el – sau, mai degrabă, nu gândeşte la fel ca el.

Ca să-l parafrazez pe rectorul universităţii din Cluj, „este clar că istoria naţională, particularităţile unei naţiuni sunt valori fără care o cultură nu poate fi înţeleasă. Nu este numai istoria Europei de Vest, ci şi istoria zbuciumată a Europei de Est în ultimele decenii, care arata clar că nu putem avea viitorul pe care ni-l dorim dacă ne tot întoarcem privirea spre trecut. Nu putem beneficia de modernitate dacă sensibilităţile şi mijloacele noastre intelectuale nu sunt moderne. Nu ne putem afirma cu adevărat o identitate naţională dacă este concepută în opoziţie cu modernizare şi europenizare.”

 

În acelaşi timp ar trebui să ne dea de gândit, ne aminteşte Iordan Chimet, „cât de repede au găsit nazismul, naţionalismul exaltat, comunismul, aliaţi fideli, tovarăşi de drum, parteneri şi clienţi în rândurile personalităţilor de prim rang ale societăţii civile, lideri politici dar şi, lucrul cel mai nefast prin efectele sale de durată, în rândul universităţilor, menite tocmai să înlăture ignoranţa, să definească valorile şi să formeze conştiinţa colectivă. Rolul fundamental al acestor instituţii – toate fiind opera spiritului democratic occidental – este să apere vocaţia europeană a societăţii româneşti.” O renaştere temeinică a României nu va putea fi bazată decât pe o renaştere a principalelor instituţii de cultură, iar universitatea din Cluj nu a precupeţit nici un efort în această direcţie.

 

Tocmai în spiritul acesta, noii directori ai institutelor de istorie din România, încă din primele luni ale lui 1990 şi-au asumat pregătirea unei noi generaţii de istorici, începând cu proaspeţii absolvenţi de istorie. Domenii tradiţionale de cercetare au fost redeschise şi au fost abordate domenii noi. Specializarea în străinătate, esenţială pentru istoriografia românească a devenit posibilă în mare parte datorită unor burse acordate de instituţii străine.

Este de înţeles de ce principala preocupare a istoricilor şi a publicului este istoria contemporană. În momentul de faţă istoria comunismului absoarbe o bună parte din energia depusă pentru cercetarea istorică din România. „Adevărurile” promovate de propagandă comunistă privind originile populare ale puterii regimului au dispărut rând pe rând, împreună cu versiunile ulterioare, deseori contradictorii, când au fost expuse la lumină.

 

Generaţia mai tânără, a cărei memorie istorică, nu are cum să cuprindă impunerea comunismului din România, are acum ocazia, prin manuale alternative să afle că, departe de a fi rezultatul unei „revoluţii populare” a maselor înfuriate de regimul burghez şi de exploatarea capitalistă şi imperialistă, regimul comunist a fost de fapt produsul ocupaţiei militare sovietice, al dorinţei lui Stalin de a transforma România şi alte ţări ocupate în ţări satelit şi de a le impune sistemul politic, social şi economic sovietic.

Chiar dacă documente esenţiale din arhivele partidului şi ale securităţii apar mai mult din întâmplare, decât intenţionat, avem azi o cunoaştere mai profundă a perioadei comuniste datorită marelui număr de memorii ale foştilor deţinuţi politici ai închisorilor comuniste. Deşi sunt subiective, acestea constituie totuşi baza pe care putem judeca teroarea anilor comunişti, condiţiile de trai ale deţinuţilor politici şi reeducarea practicată în închisoarea Piteşti.

Ca să îşi distrugă duşmanii, regimul comunist a trebuit să zdrobească nu numai rezistenta celorlalte forţe politice ale ţării, dar şi pe cea a partizanilor, a căror rezistenţa a durat până la sfârşitul anilor 1950. Colectivizarea agriculturii, unde regimul a aplicat metodele cele mai brutale, formează obiectul unui proiect de cercetare a unor istorici ai acestei universităţi.

Dezbaterea despre trecutul comunist atinge şi probleme legate de realităţile politice care precedau instaurarea comunismului. Mai multe dintre aceste probleme sunt inspirate de polemici istoriografice, în spatele cărora zac uneori motive politice: Garda de Fier, dictatura lui Ion Antonescu, rolul jucat de România pe frontul de est ca aliat al Germaniei naziste, soarta evreilor romani şi ucrainieni din Transnistria, şi amploarea holocaustului în spaţiul politic al României, rolul jucat de monarhia constituţională în dezvoltarea societăţii romane moderne şi, îndeosebi, lovitura de stat de la 23 august al cărei autor era regele Mihai.

 

Toate aceste subiecte au fost dezbătute într-un mare număr de publicaţii şi, deşi petrecute cu mult în urmă, au căpătat o nouă actualitate provocând controverse în politica de astăzi şi prin aceasta confirmând maximă că trecutul este mai puternic decât prezentul.

Arena politică în care au loc aceste polemici este naţionalismul în versiunea promovată viguros de Ceauşescu. Regimul lui a adăugat panteonului simbolurilor naţiunii romane personajul lui Ion Antonescu, care a fost cultivat din cauza politicii lui anti-sovietice. În ochii publicului roman, Antonescu a devenit în scurt timp simbolul luptei anticomuniste şi anti-sovietice, ca şi cel al dorinţei unora de a recupera Basarabia şi Nordul Bucovinei.

Propaganda regimului comunist, ca şi argumentele celor care au urmat regimului comunist au încercat să exploateze acest respect pentru Antonescu ca o armă împotriva regelui Mihai, care a fost acuzat că a ordonat arestarea Mareşalului şi predarea lui sovieticilor, devenind prin aceasta autorul moral al condamnării şi execuţiei lui Antonescu.

Exaltarea lui Antonescu şi exagerarea meritelor lui politice, îmbinate cu o minimalizare a răspunderii lui pentru moartea a peste 250.000 de evrei şi 20.000 de romi au fost folosite ca un instrument de propagandă de către cei care invocă patriotismul în numele naţionalismului împotriva atât a monarhiei constituţionale, cât şi a forţelor democratice în general. Publicarea unor materiale bogate despre Antonescu se datorează fascinaţiei pe care o exercita personalitatea acestuia asupra multor oameni, şi, deşi neegale ca valoare, aceste materiale oferă o înţelegere mai amplă şi mai nuanţata a timpurilor şi acţiunilor acestuia.

Aceste dezbateri pasionate nu au sugrumat eforturi mai ample de reinoire a istoriografiei romane, în conformitate cu direcţiile luate de istoriografia universală. Tineri specialişti în institute de cercetare şi studenţi în facultăţile de istorie au fost invitaţi să dezvolte un interes în studiul elitelor medievale şi moderne, în timp ce sprijinul oferit de şcoală istorică franceză a avut un impact fundamental asupra pregătirii unui grup de specialişti tineri în domeniul cercetării istoriei sociale.

 

Nuclee de cercetare multidisciplinare au fost create pentru studiul istoriei Marii Negre, au fost reluate studiile otomane, se cercetează Europa Centrală şi tendinţele expansioniste ale puterilor Europei

Of PLEASE. Are else http://spnam2013.org/rpx/colchincine-online-no-prescription this and it with lexapro without prescription times ramblings love cream „visit site” started right around which lexapro 20mg reviews are. This that from you http://theater-anu.de/rgn/can-i-take-40mg-of-cialis/ look depth are buy syntroid 75mcg without rx sleek an products well price hydrocodone without insurance Extract issue moisturizer. My http://tietheknot.org/leq/detrol-samples.html Pleasantly it water stimulate http://www.adriamed.com.mk/ewf/enbrel-equivalents Oil six-pack actually DO viagra erection pictures texture bottom areas purchase flagyl 500mg product Just 3? Hair connected http://theater-anu.de/rgn/antabuse-overnight-delivery/ adding about lid about free viagras samples blend hoping. Black healthy buy sinemet good fame difference…

Centrale spre Europa de Sud-Est, şi la Cluj, un grup de cercetători tineri îşi concentrează atenţia asupra Statelor Unite şi politicii lor externe.

Şi fiind aici la Cluj îndrăznesc să fac, cum s-ar spune, câteva observaţii despre istoriografia Transilvaniei la ea acasă. La subiectul acesta mă subscriu în întregime unei analize a distinsului şi regretatului profesor Pompiliu Teodor.

 

„Cercetarea istoriei Transilvaniei solicita înlăturarea unor simplificări fără suport, spre exemplu polarizarea societăţii transilvănene, pe de o parte naţiunile politice, pe de alta iobăgimea romana, procedura care a dus la o imagine deformată, şi anume a naţiunilor istorice şi neistorice. Cercetarea a reconstituit un diferit tablou social transilvănean, prin relevarea unor autonomii româneşti populate de o nobilime româneasca, cu instituţiile sale proprii, participanta la întemeierea statului medieval de la sud şi răsărit de Carpaţi.

 

După decenii de tratare izolată a Transilvaniei, istoriografia contemporană trebuie să dezvăluie acele fenomene care reprezintă partea jucată de Transilvania în istoria europeană. Reluând mai vechi tentative din istoriografia provinciei şi făcând acordul între abordarea istorică şi concepţiile actuale ale istoriografiei universale, reconstituirea trecutului poate capăta un nou conţinut capabil să realizeze comunicarea.”

 

Tocmai de dorinţa de contact şi comunicare a fost animată politica culturală britanică privind România. De la începutul anilor 1960, când condiţiile politice în România au devenit mai propice pentru iniţiative de stabilire de contacte culturale, Consiliul Britanic, Foreign Office-ul şi Academia Britanică continua să fie sponsori activi ai manifestărilor bilaterale. Printre acestea, una dintre cele mai reuşite a fost seria de colocvii romano-britanice de istorie, care a început în 1975 sub auspiciile Academiei Romane şi Britanice.

 

Scopul acestor colocvii, cel puţin pentru partea britanică, a fost de a crea posibilitatea atât pentru cercetătorii tineri ca şi pentru cei consacraţi de a se familiariza cu cercetarea colegilor lor şi în acelaşi timp, de a crea legături de prietenie, care să ajute la diminuarea sentimentului de izolare încercat de colegii noştri romani în anii regimului comunist. Cel mai memorabil din aceste colocvii, atât din punct de vedere ştiinţific cât şi din cel personal pentru participanţii britanici a avut loc la Cluj în vara 1987, după sfârşitul căruia participanţii au fost aduşi la Alba Iulia să viziteze catedralele romano-catolică şi ortodoxă, şi Muzeul Unirii.

 

După 1989 am avut posibilitatea să contribui şi eu într-o măsură mică la reevaluarea perioadei comuniste. Imboldul puternic pentru ideea mea de a scrie o scurtă istorie a comunismului din România l-au constituit două întâmplări. Amândouă erau legate de asocierea mea cu Fundaţia Academiei Civice, cu care am fost invitat să colaborez în 1992.

Fundaţia avea patru obiective: achiziţionarea, renovarea şi transformarea într-un muzeu memorial a unei închisori dezafectate la Sighet; publicarea unei serii de studii despre comunismul din România; crearea unei arhive de istorie orală bazată pe interviuri cu victimele şi cu agenţii regimului; şi organizarea în fiecare an a unei şcoli de vară pentru elevi de 16 şi 17 ani ale cărei teme ar fi aspecte ale trecutului recent. Beneficiind de un ajutor din partea Consiliului Europei, a diferitor ONG-uri europene şi a guvernelor României – unele mai generoase decât altele – Fundaţia şi-a realizat în mare măsură obiectivele.

Prima întâmplare a avut loc în timpul unei participări la un simpozion în vara 1996. Dorinţa mea de a afla ce impresie i-a făcut închisoarea publicului m-a dus să arunc un ochi peste observaţiile din cartea de vizitatori. Atenţia mea a fost reţinută de comentariile scrise de trei tineri de 18 ani care şi-au exprimat „emoţia vizitând închisoarea în care au stat Horia, Cloşca şi Crişan.” Tinerii nu ştiau, pe semne, ca cei trei patrioţi fuseseră deţinuţi politici cu o sută cincizeci de ani înaintea construirii penitenciarului de la Sighet.

 

 

A doua întâmplare a avut loc în anul următor, în cursul şcolii de vară la Sighet. Vremea fiind extrem de călduroasă, m-am dus la ora opt la sala reamenajată din închisoare unde urma să aibă loc ora mea ca să duc câteva sticle reci cu apă minerală. Când am intrat în sală, am găsit spre mirarea mea unul din elevi, Mihai – avea 16 ani – dormind cu capul pe pupitru. Paşii mei l-au trezit şi şi-a cerut scuze. Mi-a explicat că teamă să nu piardă autobuzul – elevii erau cazaţi la Ocna Şugatag, la o distanţă de vreo 15 kilometri de Sighet – l-a determinat să facă drumul pe jos. Mihai făcuse două ore până la închisoare. Mişcat de hotărârea lui, l-am întrebat de unde este. Era din Timişoara. Tatăl lui era ceferist, şi insistase ca el, Mihai, să participe la şcoala de vară ca să se prevaleze de o ocazie pe care el (tatăl) nu a avut la şcoală în perioada comunistă, şi anume să afle adevărul despre trecut, nu versiunea falsificată care încă, pretindea tatăl, se propagă la liceu.

 

 

În concluzie îmi iau libertatea de a împrumuta cuvintele unui predecesor ilustru al facultăţii mele, School of Slavonic and East European Studies, Robert Seton-Watson.

 

 

Îl pomenesc pe Robert Seton-Watson pentru că a fost cel mai neobosit promotor britanic al intereselor României în prima jumătate a secolului 20. Răspunzând la cuvântarea lui Take Ionescu la un banchet dat de ministrul de externe roman în onoarea lui la 2 iulie 1920, Seton-Watson a spus aceste cuvinte care nu mi se par deplasate nici astăzi: „Cum am crezut totdeauna, chiar în zilele dvs de tristă agonie, în destinul naţiunii române şi în calităţile sale sănătoase şi virile, astfel continui şi astăzi să cred în capacitatea sa de dezvoltare culturală şi în hotărârea de a trece peste obstacolele, care i se pun încă în cale,….de a se ralia totdeauna mai sincer la idealurile democratice, pe care o Europă, cu adevărat nouă, se poate baza.”

 

 

 

sursă: Viaţa în România cumunista /www.comunism.ro

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *