Ion Iliescu

Ion Iliescu (nas. 3 martie 1930, Oltenița) este un politician român. A fost președinte ales al României între anii 1992-1996 și 2000-2004 și președinte al CFSN între 22 decembrie 1989 și 1992. Între 2004 și 2008 a fost senator din partea PSD. În prezent (2010) este președinte de onoare al PSD.

Iliescu este o figură dominantă (de unii critici, controversată) a politicii românești de după 1989. În timpul mandatelor sale de președenție a început introducerea reformelor politice, sociale și economice postsocialiste, precum și procesul aderării la NATO și finalizarea negocierilor de aderare la UE.

 

A intrat în Partidul Comunist Român în 1953 și a devenit membru al Comitetului Central al PCR în 1965, însă, începând cu 1971, a fost treptat marginalizat de Nicolae Ceaușescu. A avut un rol foarte important în Revoluția română din 1989, devenind președintele Frontului Salvării Naționale, ulterior al Consiliului Frontului Salvării Nationale. Ion Iliescu fost primul președinte post-comunist al României și a servit în două mandate constituționale, 1992-1996, și 2000-2004, separate de mandatul lui Emil Constantinescu. În timpul celui de-al doilea mandat al său, România a aderat la NATO și a încheiat negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană. A reușit de asemenea să stabilizeze politica românească.

 

În 2005 a fost începută o anchetă pentru a stabili rolul lui Ion Iliescu în mineriadele din 1990, în care minerii din Valea Jiului, sub conducerea lui Miron Cozma, au descins în București pentru a înăbuși manifestațiile antiguvernamentale. Iliescu declară că scopul anchetei este „răzbunare” împotriva sa. Pe 13 octombrie 2008 Biroul de presă al Ministerului Public a emis un comunicat de presă în care se arată că președintele Ion Iliescu nu va fi urmărit penal în dosarul mineriadei din 1990. Procurorii au hotărât că nu sunt suficiente și concludente probe pentru ca Iliescu să fie pus sub urmărire penală.

 

La sfârșitul anului 2006, Ion Iliescu a fost ales președinte de onoare al PSD.

Cuprins

 

* 1 Familia

* 2 Viața

o 2.1 Activitatea în organizațiile comuniste

* 3 Revoluția din 1989

* 4 După Revoluția din 1989

 

Familia

 

Alexandru, tatăl lui Ion Iliescu, s-a născut în Oltenița, și a fost un comunist ilegalist. În decembrie 1931 a plecat clandestin în URSS, unde a participat la lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist Român ținut la Gorikovo (lângă Moscova). A mai rămas în Uniunea Sovietică încă patru ani. La întoarcerea în țară a fost condamnat la închisoare, unde a și murit. În timpul petrecut în Uniunea Sovietică, Alexandru Iliescu a divorțat și s-a recăsătorit cu o cameristă.

Viața

Născut în Oltenița, Iliescu a studiat mecanica fluidelor la Institutul Politehnic București, iar apoi la Institutul Energetic din Universitatea din Moscova. În timpul șederii sale la Moscova a fost secretar al „Asociației studenților români”. Se credea că îl cunoștea pe Mihail Gorbaciov, cu toate că atât Ion Iliescu cât și Gorbaciov au negat în repetate rânduri acest lucru.[2][3] Cu toate acestea, în 1990, în revista Paris Match s-a speculat că Nicolae Ceaușescu credea că ar fi existat o conexiune între cei doi, deoarece în timpul vizitei lui Gorbaciov în România din iulie 1989, Iliescu a fost trimis în afara Bucureștiului pentru a preveni orice contact între cei doi.[4] Iliescu este căsătorit din 1951, dar nu au avut niciun copil pentru că soția sa a avut 3 pierderi de sarcină.

Activitatea în organizațiile comuniste

 

A intrat în Uniunea Tineretului Comunist în 1944 și în Partidul Comunist Român în 1953 unde a avansat în carieră devenind secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist din 1956 și membru al Comitetului Central al PCR.

Ion Iliescu şi Nicolae Ceauşescu în timpul unei vacanțe a familiei Ceaușescu din 1976, când Iliescu era vicepreședinte al CJ Iași

 

La 19 august 1956 a fost ales președinte al Comitetului de organizare a Asociațiilor Studențești, apoi al Consiliului (martie 1957). Ulterior a devenit șef de secție la CC al PCR (1965), prim-secretar al CC al UTC.

 

La un moment dat a ocupat funcția de sef al Departamentului de propaganda al Comitetului Central al PCR.[2] A servit mai târziu ca ministru pentru problemele legate de tineret între 1967 și 1971.

 

Cu toate acestea, în 1971, Ceaușescu se simțea amenințat de Iliescu (era văzut ca moștenitorul lui Ceaușescu) și a fost marginalizat de către acesta și îndepărtat din toate funcțiile politice majore, fiindu-i atribuită funcția de vice-președinte al Consiliului Județean Timiș între 1971 și 1974, după care a ocupat funcția de președinte al Consiliului Județean Iași (1974-1979). În 1984 a fost exclus din Comitetul Central al PCR și până în decembrie 1989 a fost director la Editura Tehnică.

Revoluția din 1989

 

În timpul revoluției din decembrie 1989, Iliescu și o parte a disidenților politici au constituit Frontul Salvării Naționale, care a preluat puterea cu sprijinul forțelor armate conduse de Gen. Stănculescu. Iliescu a fost recunoscut ca lider al FSN și , prin urmare, al autorității provizorii a statului până la alegerile din 1992. Calitatea de lider provizoriu a statului a fost recunoscută și de Consiliul Frontului Salvării Naționale care s-a constituit ulterior din membrii FSN si a partidelor noi create.

 

Iliescu a propus o democrație originală cu alegeri la care puteau participa mai multe partide. Iliescu a susținut mai degrabă adoptarea la scară larga a reformelor în stil Perestroika decât eliminarea completă a instituțiilor existente. A avut o legătură puternică cu puterea de la Moscova care a fost dovedită de primirea călduroasă a noului regim de către conducerea URSS, precum și faptul că primul acord internațional post-revoluționar a fost semnat cu URSS.

 

Iată ce declara Iliescu în decembrie 1989, vorbind despre soții Ceaușescu: „s-au autointitulat comuniști, nu au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu idologia comunismului știițific. Au întinat numai numele Partidului Comunist Român, au întinat numai memoria celor care și-au dat viața pentru cauza socialismului în această țară.”.

 

Aceste idei au fost susținute și de alți membri ai FSN, cum ar fi Silviu Brucan, care a susținut, la începutul anului 1990, că revoluția a fost împotriva lui Ceaușescu nu împotriva comunismului. Iliescu a evocat mai târziu posibilitatea de a încerca modelul de socialism „suedez”.[necesită citare] Mulți români cred că Revoluția Română a fost, de fapt, o revoltă populară asimilată de o lovitură de stat militară întreprinsă de Gen. Stănculescu care a predat puterea lui Ion Iliescu.

După Revoluția din 1989

 

După revoluție, Iliescu a fost membru fondator al Frontului Salvării Naționale (FSN), urmând transformările sale în FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naționale), apoi în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR) și în final în Partidul Social Democrat (PSD).

 

Consiliul Frontului Salvării Naționale s-a prezentat poporului ca organizator al primelor alegeri libere, după care urma să se autodizolve. O dată cu dizolvarea acestuia, mare parte din membrii au format FSN, care a candidat în primele alegeri și le-a câștigat cu 70% din voturi.

Ca membru fondator, Iliescu a rămas în FSN, organizația trecând prin câteva scindări politice care au dus la formarea FDSN-ului (aripa Iliescu) ulterior schimbându-și denumirea prin diferite fuziuni în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), apoi Partidul Social Democrat (PSD)

 

Sub presiunea evenimentelor care au condus la mineriade, atitudinea lui politică a virat cu timpul de la un susținător al Perestroikăi, la social-democrație, aliniindu-se spectrului politic occidental de stânga. România, și în special aripa naționalistă, a fost dur criticată pentru faptul că, în comparație cu celelalte state din blocul comunist, a avut tendința de a reține elementele de bază comuniste diferit (uneori exprimate cu trăsături scandaloase — unul dintre sloganele susținătorilor lui Iliescu de la începutul anului 1990 a fost „Nu ne vindem Țara!”).

 

Noua Constituție a României a fost adoptată în 1991, iar în 1992, în urma primelor alegeri constituționale a câștigat alegerile cu 61% din voturile exprimate. Potrivit unor analiști politici români, cum ar fi Daniel Barbu sau Dan Pavel, alegerea sa s-a bazat aproape exclusiv pe voturile populației din zona rurală, a muncitorilor din clasa de jos care au fost manipulați și dezorientați de mass-media controlată de stat (Televiziunea Română a fost singurul post TV până în 1993). În 1996 a pierdut în fața lui Emil Constantinescu, care a câștigat cu voturile cetățenilor din mediul urban și chiar a unor zone din mediul rural. Peste 1000.000 de voturi au fost anulate, ducând la acuzații de fraudă la scară largă. În alegerile din 2000 a candidat din nou și a câștigat în fața ulta-naționalistului Corneliu Vadim Tudor. Și-a început al doilea mandat constituțional și al 3-lea de facto la 20 decembrie 2000 și l-a încheiat la 20 decembrie 2004 când Traian Băsescu a devenit președinte. A câștigat alegerile din 2000 în urma nemulțumirilor populației față de reformele economice dure din ultimii patru ani duse de guvernarea de centru-dreapta precum și de instabilitatea politică și de luptele interne din coaliția de guvernare. Populația urbană având de ales între Vadim Tudor și Iliescu a preferat să se abțină sau să voteze cu Iliescu.

 

La alegerile interne din PSD din 21 aprilie 2005, Iliescu a pierdut în fața lui Mircea Geoană, dar a fost ales președinte de onoare al partidului în 2006, o poziție fără autoritate executivă în cadrul formațiunii, creată special pentru el.

 

În 2009 a apărut într-o scenă a filmului Medalia de onoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *