Mihai I

Mihai I, Rege al României, Principe al Romaniei, fost Principe de Hohenzollern (n. 25 octombrie 1921, Sinaia), cunoscut în perioada domniei tatălui său, Regele Carol al II-lea, ca Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia, a fost suveran al României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. Este stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii și văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a. Mihai este una dintre ultimele figuri publice în viață din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Mihai a devenit pentru prima dată rege al României după moartea bunicului său Ferdinand, în urma renunțării la tron a lui Carol al II-lea din decembrie 1925. Detronat de tatăl său, după doar trei ani de domnie sub regență, a reprimit coroana un deceniu mai târziu, după abdicarea forțată a lui Carol al II-lea, domnind peste regimul progerman al mareșalului Ion Antonescu. Din 1941, regele Mihai a fost mareșal al României. La 10 mai 1941, de ziua națională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înălțat la gradul de mareșal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului.

 

După colaborarea României cu Germania în al Doilea Război Mondial și după ce forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a organizat la 23 august 1944 arestarea lui Antonescu. S-a opus guvernelor prosovietice din anii 1945-1946. A fost constrâns să abdice la 30 decembrie 1947 și s-a stabilit la Versoix (Elveția). Revenirea sa în țară nu a fost permisă până în 1997.

Cuprins

 

* 1 Primii ani

* 2 Domnia

o 2.1 Perioada interbelică

o 2.2 Întoarcerea armelor contra Germaniei naziste

o 2.3 Domnia sub regimul comunist

o 2.4 Abdicarea

* 3 Viața după pierderea tronului

* 4 Poziții politice

* 5 Personalitate și interese personale

 

Primii ani

Regele Mihai, copil

 

Mihai s-a născut la Sinaia, fiu al Regelui Carol al II-lea și al prințesei Elena și nepot al Regelui Ferdinand I. Carol al II-lea a fugit împreună cu amanta sa Elena „Magda” Lupescu și a renunțat în 1925 la tron. În consecință, Mihai i-a succedat la tron regelui Ferdinand la moartea acestuia, survenită în iulie 1927.

Domnia

Perioada interbelică

 

Deoarece Mihai avea doar 6 ani, o regență a fost formată din prințul Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație. În 1930, în contextul crizei economice, Carol al II-lea s-a întors în țară împreună cu Elena Lupescu. Parlamentul l-a desemnat pe Carol rege iar pe Mihai drept urmaș la tron cu titlul de „Mare Voievod de Alba-Iulia”. În septembrie 1940, Carol al II-lea i-a acordat puteri discreționare generalului Ion Antonescu care i-a impus sa abdice in favoarea fiului sau. Mihai (în vârstă de 18 ani) a fost proclamat rege fără depunerea vreunui jurământ pe constituție (abrogată la acea dată) și fără votul de aprobare al parlamentului (suspendat, redeschis abia în 1946). În schimb, Mihai a fost încoronat[8] cu Coroana de Oțel‎ și uns rege de Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din București imediat după abdicarea lui Carol al II-lea, la 6 septembrie, 1940. Astfel, Mihai a domnit a doua oară doar „prin grația lui Dumnezeu”, ca rege absolut, de drept divin, nu și constituțional. Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi șeful suprem al armatei și de a desemna un prim-ministru cu puteri depline, numit „Conducător”.

 

Regele Mihai I, în calitate de mareșal și comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului Mihai Viteazul, fiind singurul deținător în această situație, alături de mareșalul Ion Antonescu.

Întoarcerea armelor contra Germaniei naziste

Regele Mihai în tinereţe

În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaților, care îi includea pe comuniști. La 23 august 1944 Mihai l-a destituit și l-a arestat pe Antonescu. În aceeași noapte, noul prim-ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, l-a încredințat pe Antonescu comuniștilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie 1944. Într-un apel radiodifuzat către națiune și armată, Mihai a proclamat loialitatea României față de Aliați, a acceptat un pretins armistițiu oferit de aceștia, a ordonat încetarea focului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei. Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duși ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată. Armistițiul cu Aliații a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, „în termeni impuși aproape în întregime de Uniunea Sovietică”, ca o consecință, între altele, și a faptului că aceasta își desfășurase forțele armate pe tot teritoriul României[necesită citare]. În această situație, unii au considerat lovitura de stat drept „capitulare”, o „predare” „necondiționată” în fața sovieticilor și a aliaților lor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, prințul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, și a fost ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-și piardă tronul. Actul de la 23 August 1944 se estimează a fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu șase luni, salvând sute de mii de vieți omenești. Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub ocupația ungară. La sfârșitul războiului, regele Mihai a fost decorat de președintele SUA Harry S. Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Șef). Mihai a mai fost decorat și de Iosif V. Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturei hotărâte a politicei României spre ruptura cu Germania hitleristă și alierea cu Națiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”, potrivit descrierii oficiale a decorației. Liderul comunist albanez Enver Hodja considera că Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul Victoria datorită capitulării sale în fața sovieticilor, într-o situație în care nu putea face altceva.

 

Unii susțin că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în România și în Europa, în detrimentul trupelor Aliaților occidentali. Alții văd în absența de-a lungul anilor a unor invitații pentru Mihai la majoritatea festivităților din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel De-al Doilea Război Mondial, o condamnare tacită a loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei de vreun stat vestic; a fost invitat doar la serbările din Rusia și la anumite comemorări din Cehia și Slovacia.

Domnia sub regimul comunist

Ordinul Victoriei

 

La 6 martie 1945, la presiunile ocupantului sovietic, Mihai a acceptat un guvern prosovietic dominat de Partidul Comunist Român, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Mihai a funcționat ca simplu șef de stat fără autoritate.

 

Între august 1945 și ianuarie 1946, Mihai a încercat fără succes – prin ceea ce s-a numit mai târziu „greva regală” – să se opună guvernului comunist al lui Petru Groza, refuzând să-i semneze decretele. La presiuni sovietice, britanice și americane, regele Mihai a renunțat în cele din urmă la opoziția sa față de guvernul comunist, încetând să-i mai ceară demisia.

 

Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opoziției, victime ale proceselor politice comuniste, deoarece, potrivit unei interpretări, constituția îl împiedica să facă aceasta fără contrasemnătura ministrului comunist de justiție. Alte surse, precum memoriile mătușii regelui, principesa Ileana de Habsburg, citându-l pe fostul membru în biroul politic executiv al PCR, spion sovietic, ministru al apărării naționale și presupus amant al Ilenei, Emil Bodnăraș, afirmă că, dacă regele ar fi refuzat să semneze sentințele de condamnare la moarte a deținuților politici condamnați pentru „crime de război”, guvernul comunist i-ar fi susținut decizia: „Păi, dacă regele decide să nu semneze sentința la moarte, vă promit că îi vom sprijini punctul de vedere.” Principesa Ileana se îndoia că regele ar fi fost de acord să semneze un document neconstituțional, precum o sentință la moarte, emisă de tribunale politice neconstituționale: „Știți prea bine (…) că regele nu va semna niciodată de bună voie un astfel de document neconstituțional. Dacă o va face, vi-l va pune în brațe și guvernul dumneavoastră va purta vina în fața întregii națiuni. Cu siguranță că nu vă doriți acest handicap adițional în acest moment!” Ultimul coleg de celulă al celei mai importante victime comuniste, Iuliu Maniu, liderul opoziției anticomuniste și președinte al PNȚ, partidul câștigător în alegerile generale din 1946, fraudate de comuniști, a mărturisit procurorilor comuniști că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai din spatele gratiilor închisorii politice în care a decedat, pentru că nu făcuse nimic în apărarea țărăniștilor, în ciuda multor servicii aduse de aceștia monarhiei.

 

Casa regală de Hohenzollern-Sigmaringen Kingdom of Romania

 

Carol I

Regina soție

Regina Elisabeta

Copii

Principesa Maria

Ferdinand

Regina soție

Regina Maria

Copii

Prințul Carol

Prințul Nicolae

Principesa Elisabeta

Principesa Maria

Principesa Ileana

Prințul Mircea

Carol al II-lea

Regina soție

Regina Elena

Copii

Prințul Mihai

Mihai I

Regina soție

Regina Ana

Copii

Principesa Margareta

Principesa Elena

Principesa Irina

Principesa Sofia

Principesa Maria

Abdicarea

 

În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soție. Regele Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar personalități americane și britanice l-au încurajat să o facă”, conform unor „cercuri regaliste românești” citate de Washington Post. Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Potrivit propriei sale relatări, regele Mihai nu a avut astfel de intenții de a nu reveni acasă.

 

După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniștii au anunțat abolirea monarhiei și instaurarea unei republici populare și au transmis la radio înregistrarea proclamației regelui despre propria sa abdicare. În ședința extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: Doamnă și domnilor miniștri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – așa cum este scris aici – că instituția monarhiei era o piedică serioasă în calea desvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noștri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorț și decent, și elegant de monarhie. Prin urmare, și actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se știe pretutindeni – și aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cumințenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniștit, așa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproș pentru acela care, înțelegând glasul vremurilor, s-a retras”. La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească țara, urmat la peste o săptămână, de principesele Elisabeta de România și Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului The New York Times, au colaborat atât de strâns cu rușii, încât au devenit cunoscute drept «mătușile roșii» ale Regelui.

 

Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist Petru Groza l-ar fi amenințat cu un pistol și cu șantajul că urma să execute 1.000 de deținuți studenți dacă nu abdică.Într-un interviu din 2007 pentru New York Times, Mihai rememorează evenimentele: A fost șantaj. Mi-au spus „Dacă nu semnezi imediat, suntem obligați – de ce obligați, nu știu – să ucidem peste 1.000 de studenți pe care-i aveau în pușcărie. Potrivit revistei Time, guvernul comunist ar fi amenințat cu arestări ulterioare a mii de oameni, nu cu unele anterioare, și că apoi va scufunda țara în sânge, dacă Mihai nu abdică. Pe de altă parte, potrivit unor articole din Jurnalul Național in care unul citează arhivele Securității române, abdicarea regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui șantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din țară însoțit de bunurile solicitate și de o parte din suita regală. Potrivit cărții Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness – A Soviet Spymaster, autobiografice a fostului șef al serviciului de spionaj sovietic NKVD, generalul maior Pavel Sudoplatov, ministrul adjunct de externe sovietic Andrei Vâșinski ar fi purtat personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic. Referitor la episodul controversat al amenințării cu pistolul de către prim-ministrul de atunci, Petru Groza, regina-mamă Elena ar fi declarat, conform arhivei fiicei lui Petru Groza, că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”, iar că la 30 decembrie 1947, ziua abdicării, „poporul a făcut un divorț – și decent și elegant – de monarhie”.

 

Potrivit liderului comunist albanez Enver Hodja, care rememorează conversațiile avute cu liderii comuniști români privind abdicarea regelui, Mihai ar fi fost amenințat de către liderul PCR Gheorghe Gheorghiu-Dej cu un pistol și nu de Petru Groza, pentru a determina abdicarea. Regele ar fi fost apoi lăsat să plece din țară însoțit de câteva persoane din anturaj și, după cum confirmă liderul sovietic Nikita Hrușciov, rememorând confesiunile făcute de Dej, cu orice bunuri dorite, inclusiv cu rubine și aur. Hodja nu menționează în cartea sa vreun șantaj comunist cu vreo execuție, dar afirmă că liderii comuniști români l-ar fi amenințat pe Mihai cu trupele lor armate loiale, care încercuiseră palatul regal și trupele acestuia, loiale lui Mihai.

 

Potrivit unei relatări din revista Time, la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri între Regele Mihai și guvernul comunist privind recuperarea unei părți din averea lăsată în România, ceea ce ar fi întârziat denunțarea abdicării drept ilegală.

 

Există rapoarte conform cărora autoritățile comuniste române, obediente față de Stalin, i-au permis regelui Mihai să scoată din România 42 de tablouri valoroase din proprietatea Coroanei României în noiembrie 1947, „pentru a pleca mai repede din țară”. Unele dintre aceste tablouri au fost, se pare, vândute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel Wildenstein. Unul dintre tablourile aparținând Coroanei României, despre care se presupune că ar fi fost scoase din țară de rege în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul național în 2004 ca donație făcută de John Kreuger, fostul soț al fiicei regelui Mihai, Principesa Irina. În 2005, prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu a declarat că acuzațiile aduse regelui Mihai de a fi scos din țară tablouri ale Coroanei sunt „mai mult decât îndoielnice” și că guvernul român nu are nici o dovadă a unor astfel de acțiuni ale regelui Mihai, susținând că, pentru perioada anterioară anului 1949, guvernul nu are o evidență a lucrărilor de artă preluate din fostele reședințe regale. Potrivit unor istorici, există, totuși, atari evidențe oficiale, începând cu aprilie 1948, una fiind chiar publicată în Monitorul oficial din iunie 1948.

 

Potrivit biografiei autorizate Michael of Romania: The King and the Country (2005), semnată de Ivor Porter, un prieten al familiei regale, care citează din jurnalul intim al reginei-mamă Elena, familia regală a scos din țară tablouri cu ocazia vizitei acesteia din noiembrie 1947 la Londra, prilejuită de căsătoria viitoarei regine Elisabeta a II-a. Potrivit aceluiași jurnal, două din aceste tablouri, semnate de El Greco, au fost vândute în 1976. Totuși, mulți alți editorialiști neagă acest cadou comunist făcut regelui și consideră aceste acuzații drept propagandă comunistă antimonarhistă.

 

Potrivit unor documente de arhivă, recent declasificate, ale ministerului britanic de externe, Foreign Office, când regele Mihai a părăsit România, valorile sale financiare se ridicau la 500.000 franci elvețieni. Acestea ar fi fost, se pare, primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor sovietice recent declasificate ale convorbirilor oficiale dintre Stalin și prim-ministrul român Petru Groza. Regele Mihai a negat în repetate rânduri în trecut că guvernul comunist i-ar fi permis să ia cu sine în exil vreo valoare financiară sau bunuri de valoare în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de tren. În timpul vizitei ulterioare la New York din martie 1948, Mihai și-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera comercială cea mai scumpă din lume. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de mult avionul în care a survolat Statuia Libertății, încât s-a gândit că l-ar putea cumpăra.

 

În ianuarie 1948, Mihai a început să se autointituleze prinț de Hohenzollern, folosind pentru prima dată în loc de rege un titlu retras familiei regale române de casa de Hohenzollern din Germania în timpul primului război mondial, recunoscând prin aceasta că la acea dată nu mai era regele României. Totuși, în cele din urmă, în martie 1948, Mihai își denunța abdicarea ca fiind smulsă cu forța și ilegală. Revista americană „Time” susține că lui Mihai i-au trebuit peste două luni pentru a denunța abdicarea, deoarece negociase cu comuniștii recuperarea unor proprietăți din România[47], în ciuda unui articol anterior cum că Bucureștii i-ar fi permis să scoată din țară numai 3.000 de dolari americani, patru automobile și o decorație cu diamante și rubine, acordată de către Stalin. De atunci, Mihai se semnează ca „Regele Mihai de România”.

 

Unii monarhiști români, pentru care Mihai e rege doar de drept divin, nu și constituțional, deoarece nu a jurat pe constituție și nu a fost investit în funcție de parlament în a doua domnie, consideră abdicarea lui din 1947 drept nulă, argumentând că aceasta a fost un act pur constituțional, nu religios, care nu îl poate decădea dintr-o poziție în care a fost pus de Dumnezeu. Aceiași monarhiști susțin că, în calitate de rege absolut, neconstituțional, de drept divin, Mihai reprezintă singur și pe deplin statul român și că, în consecință, el poate dispune după cum dorește de proprietățile statului, inclusiv de tablourile Coroanei, care-i aparțin și de al căror „furt” a fost acuzat.

 

Cu toate că s-au lansat diverse ipoteze conform cărora regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din țară, relatările despre viața sa din exil dovedesc faptul că acesta a trebuit să-si câstige existenta prin propria-i munca si nu a dus nicidecum un trai luxos pe baza vreunei averi cu care ar fi părăsit România.

Viața după pierderea tronului

 

În iunie 1948 s-a căsătorit cu prințesa Ana de Bourbon-Parma, cunoscută și sub numele de regina Ana a României, cu care are cinci fiice. Autoritățile române comuniste i-au retras cetățenia română în acelasi an. Până la sfârsitul anului 1948, cei doi locuiesc la Vila Sparta lângă Florența, locuința reginei-mamă Elena, iar din 1949 la Lausanne, unde se naște prima fiică, principesa Margareta. Tot la Lausanne se nasc principesele Elena, în 1951, și Irina, în 1953.

 

Între timp, familia se stabilește în Marea Britanie, unde va locui timp de șase ani, până în 1956, la Bramshill House în Hampshire și la Ayot St-Lawrence, în Hertfordshire. Pentru a-și câștiga existența, Regele si Regina au înființat o fermă de pui și au construit un mic atelier de tâmplărie.

 

Regele a păstrat încă de atunci legătura cu evenimentele din țară, primind săptămânal rapoarte, analize și noutăți de la generalul Lazăr, pe care îl vedea in fiecare săptămână la Londra. De asemenea, familia a păstrat contacte stranse cu familia regală britanică, în special cu regina Elisabeta a II-a și cu principesa Marina, ducesă de Kent.

 

Regele, Regina si principesele s-au întors în Elveția în 1956, după o scurtă sedere de trei luni la Vila Sparta.Regele Mihai semnase un contract cu compania aeriană Lear Jets and Co, la Geneva. Familia s-a instalat la Versoix, un mic oraș de pe malul lacului Geneva, la câțiva kilometri de orasul Geneva.Aici au locuit peste patruzeci și cinci de ani și tot aici se află, pentru moment, casa familiei. Principesa Sofia s-a nascut la Atena, în 1957, iar principesa Maria la Copenhaga, în 1964.

 

În anul 1958 Regele a oprit colaborarea cu Lear, iar un an mai tarziu, în 1959, a înființat o companie de electronică și de mecanisme automate numita Metravel. Compania a funcționat bine până in 1964, producând elemente pentru calea ferată și sisteme de alarmă și vânzând avioane de ocazie.Dar, dupa cinci ani, presiunea concurenței devenise prea mare, asa că Regele si cei doi asociati au decis sa vândă compania. Regele a urmat, de asemenea, cursuri de broker la Bursa din Wall Street.

 

A patronat fără succese notabile Comitetul Național Român, un grup care avea drept scop apărarea intereselor românești în Occident, prezentat uneori ca guvern român în exil, dar căruia democrațiile occidentale nu i-au recunoscut niciodată acest caracter.

 

În 1992, la trei ani după revoluția Română din 1989 prin care a fost înlăturat guvernul comunist, noul guvern român i-a permis regelui Mihai să revină în țară pentru a participa la prăznuirea Paștelui. Regele a fost întâmpinat de populație cu o simpatie deosebită. În București, peste un milion de persoane au ieșit în stradă pentru a-l vedea. Popularitatea regelui a îngrijorat guvernul președintelui Ion Iliescu, regelui interzicându-i-se accesul în România pentru următorii cinci ani. În 1997, după înfrângerea electorală a lui Iliescu de către președintele Emil Constantinescu, România i-a reactivat regelui Mihai cetățenia română și i-a permis să își reviziteze propria țară.

 

Regele Mihai locuiește actualmente preponderent în Elveția la Aubonne și în perioade mai scurte în România, fie la castelul său de la Săvârșin din județul Arad, fie la palatul Elisabeta din București, pus la dispoziția sa prin decizie parlamentară.

 

Copiii regelui Mihai :

 

* Margareta (Margareta de România-Duda) (născută în 1949)

* Elena (Helen Nixon McAteer) (născută în 1950)

* Irina (născută în 1953)

* Sofia (născută în 1957)

* Maria (născută în 1964).

 

Atât Elena cât și Irina au fii și fiice. Sofia, a cărei căsătorie nu a fost aprobată de tatăl ei, are o fiică.

 

Potrivit legii salice de succesiune, cu valabilitate în ultima constituție democratică a regatului România, cea din 1923, la moartea regelui Mihai (presupunând că nu mai are băieți), în absența schimbării constituției, care ar necesita restaurarea monarhiei, succesiunea revine familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, șeful acesteia, prințul Karl Friedrich de Hohenzollern, aflându-se pe prima poziție în ordinea de succesiune.

La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată, Mihai a promulgat noul statut al casei regale, intitulat Normele fundamentale ale Familiei Regale a României, un act nedemocratic, cu însemnatate eminamente simbolică, în absența aprobării Parlamentului, în comparație cu Legea vechiului Statut din 1884, pe care încearcă să îl înlocuiască, act prin care a desemnat-o pe principesa Margareta drept moștenitoare a tronului cu titlurile de Principesa Moștenitoare a României și de Custode al Coroanei României. Cu aceeași ocazie, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care națiunea română și parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunțe la aplicarea legii salice de succesiune.

 

La 10 mai 2011, pe fondul unor procese în Germania referitoare la fostul nume de Hohezollern-Veringen al ginerelui său, Radu, dar si a temerii, conform unora, privind eventuale pretenții ale Hohenzollernilor germani la șefia Casei Regale române[80][81], Mihai a rupt legăturile istorice și dinastice cu Casa princiară de Hohenzollern-Sigmaringen, a schimbat numele familiei sale în „al (a) României” și a renunțat la titlurile conferite lui și familiei sale de către Casa princiară.[1]

Poziții politice

Regele Mihai şi Regina Ana într-o vizită la Vatican

 

Mihai nu a încurajat dezvoltarea mișcării monarhiste în România, iar partidele regaliste au avut un impact prea slab asupra țării postcomuniste. El a considerat că o restaurare a monarhiei în România poate avea loc doar ca urmare a dorinței poporului român. „Dacă oamenii vor să mă întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi” a declarat în 1990. Dar, a spus în continuare, „românii au suferit destul să li se impună și au dreptul de a fi consultați în ceea ce le privește viitorul.” Monarhiștii români se spune că ar fi oferit tronul României ASR prințului Charles de Wales, dar că acesta ar fi refuzat. Oferta ar putea fi interpretată drept rezultat al deziluziei monarhiștilor români atât față de moștenitoarea regelui, principesa Margareta, cât și față de soțul ei, din moment ce Mihai nu a renunțat la speranța, pentru el sau familia sa, de a reveni pe tron: Se încearcă totuși să facem ca oamenii să înțeleagă ce a fost monarhia la noi, ce ar putea eventual face. Potrivit unui sondaj de opinie din 2007 realizat la comanda Casei Regale, doar 14% dintre români ar fi de acord cu reinstaurarea monarhiei. Un sondaj de opinie din 2008 estimează proporția românilor în favoarea monarhiei la 16%. Surprinzător, un alt sondaj on-line din 2011 estimează ca 4/5 din utilizatorii de internet ar fi de-acord cu o eventuală revenire la forma monarhică de guvernământ.

 

Mihai a întreprins vizite cvasi-diplomatice în numele României postcomuniste. În 1997 a vizitat în cadrul unui tur Europa de vest, făcând lobby pentru admiterea României în NATO și Uniunea Europeană, fiind primit de șefi de stat și oficiali guvernamentali.

 

În decembrie 2003, în numele unui tabloid de mică importanță, Mihai a înmânat premiul Omul anului 2003 prim-ministrului de atunci Adrian Năstase, lider al partidului PSD. Unii monarhiști au privit[88] gestul lui Mihai drept o încălcare a tradiției neutralității politice a monarhiei, cât și ca un compromis cu foștii săi dușmani ex-comuniști din motive financiare, în timp ce majoritatea comentatorilor politici au considerat gestul ca o noua abdicare.

Personalitate și interese personale

 

Mihai a avut dintotdeauna o reputație de taciturn. I-a spus odată bunicii sale: Am învățat să nu spun ce simt și să le zâmbesc celor pe care-i urăsc cel mai mult.

 

Înainte de a o cunoaște pe viitoarea sa soție, Ana de Bourbon-Parma, Mihai a avut o legătură amoroasă, între altele, și cu o grecoaică, Dodo Chrisolegos, protejată a liderei PCR Ana Pauker. Unii susțin că a fost posibilă influențarea politică a regelui Mihai prin această legătură.

 

Regele Mihai este pasionat de automobile, în special de jeepuri militare. Mihai e pasionat și de avioane, lucrând ca pilot de curse comerciale în exil. Mihai este interesat și de genealogia regală și aristocratică, oferindu-și în 1998 patronajul onorific, împreună cu regele Juan Carlos I al Spaniei, republicării celebrului Almanah de la Gotha.

 

La 10 mai 2007, regele Mihai a primit premiul Hanno R. Ellenbogen, o distincție acordată anual de Prague Society unei persoane publice care a contribuit la înțelegerea și cooperarea internațională. Laureații anteriori ai premiului sunt Vaclav Havel, fost președinte al Cehoslovaciei (1990-1992) și Republicii Cehe (1992-2003), Lordul Robertson, fost secretar general al NATO (1999-2004), Madeleine Albright, fost secretar de stat al SUA (1997-2001), maestrul Vladimir Ashkenazy și regizorul Miloš Forman. Din 8 aprilie 2008, regele Mihai e membru de onoare al Academiei Române.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *