Nicolae Ceausescu

Nicolae Ceaușescu (nas. 26 ianuarie 1918, Scornicești – dec. 25 decembrie 1989, Târgoviște) a fost un politician comunist român, membru al Partidului Comunist din România din ilegalitate, din anul 1932, conducătorul Republicii Socialiste România din 1965 și până la căderea sa și a regimului comunist în România, survenită în 22 decembrie 1989. La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN semnat de Ion Iliescu, a fost constituit Tribunalul Militar Excepțional. La 25 decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au fost judecați în cadrul unui proces sumar de acest tribunal, condamnați la moarte și executați la câteva minute după pronunțarea sentinței.

Cuprins

 

* 1 Copilăria și începuturile carierei politice

o 1.1 Ceaușescu ordonă deschiderea focului la Vadu Roșca: 9 țărani sunt uciși

* 2 Ceaușescu la conducerea României (1965—1989)

* 3 Programul de sistematizare rurală

* 4 Fuga lui Pacepa

* 5 Dictatura și cultul personalității

* 6 Statura politică a lui Ceaușescu

* 7 Datoria externă

* 8 Politica demografică și sanitară

* 9 Prevenirea apariției manifestelor-înregistrarea mașinilor de scris și multiplicat

* 10 Monitorizarea discuțiilor cu străinii

* 11 Învățământul

* 12 Lichidarea instituțiilor culturale

* 13 Tensiune crescândă – consecințele politicii economice falimentare

o 13.1 Industria

+ 13.1.1 Siderurgia

+ 13.1.2 Petrochimia

o 13.2 Agricultura

o 13.3 Construcțiile megalomanice

o 13.4 Greva de la Brașov

o 13.5 Ceaușescu izolat

o 13.6 Investiții ruinătoare de aproape 9 miliarde de dolari

o 13.7 Lipsa principalelor bunuri de consum

o 13.8 Frig și întuneric

o 13.9 Un uriaș lagăr de concentrare

* 14 Fenomene de dizidență

* 15 Revoluția din decembrie 1989

* 16 Sfârșitul lui Ceaușescu

* 17 Moștenirea lui Ceaușescu

* 18 Altele

* 19 „Conturile secrete” ale lui Ceaușescu

o 19.1 Deshumarea

 

Copilăria și începuturile carierei politice

Nicolae Ceauşescu arestat de poliţia din Târgovişte (1936)

Ceaușescu s-a născut în satul (actualmente orașul) Scornicești, județul Olt, la 26 ianuarie 1918, într-o familie de țărani. La vârsta de 11 ani, după absolvirea școlii primare, Ceaușescu pleacă la București, unde se angajează ca ucenic de cizmar.

 

În 1932 devine membru al Partidului Comunist din România, formațiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme. Este arestat prima oară în 1933 pentru agitație comunistă în timpul unei greve. În 1934 urmează încă trei arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzați de activitate comunistă și pentru alte acțiuni similare. În urma acestor arestări, este etichetat de autoritățile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum și „distribuitor activ de material de propagandă comunistă și antifascistă”. După eliberarea din detenție, Ceaușescu dispare pentru o vreme în „subteran”, dar în 1936 este din nou arestat, de data aceasta fiind condamnat la doi ani de închisoare și încarcerat la Închisoarea Doftana. Acuzațiile aduse vizau găsirea unor broșuri bolșevice și alte manifeste ce instigau la revoltă în casa patronului său, Vladimir Tarnowski, unde locuia și acesta. În actul de acuzare au fost însemnate următoarele: „Acuzatul Nicolae Ceaușescu (…) este culpabil de faptul ca (…) în ziua de 15 ianuarie 1936, cu bună știință și intențiune frauduloasă, a păstrat asupra lui broșuri clandestine, incendiare (…) pe care le păstra în vederea răspândirii în public, având buna știință ca aceste broșuri îndemnau cetățenii de a provoca bătălii sociale”.

 

În 1939 a cunoscut-o pe Elena Petrescu, cu care s-a căsătorit în 1945. Ceaușescu a fost arestat și condamnat din nou în 1940, iar în 1943 a fost transferat la închisoarea de la Târgu Jiu, unde a împărțit celula de detenție cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, în scurt timp devenind protejatul acestuia. După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României devenea tot mai pronunțat, Ceaușescu a fost numit secretar al Uniunii Tineretului Comunist – U.T.C. – (1944-1945).

În urma loviturii de stat și a abdicării forțate a Regelui Mihai din Decembrie 1947, după preluarea puterii de către comuniști, Ceaușescu devine ministru al agriculturii, iar ulterior ministru-adjunct al forțelor armate în regimul lui Gheorghiu-Dej. În funcția de ministru al agriculturii a activat direct la cooperativizarea forțată a agriculturii, a ordonat reprimarea sau arestarea țăranilor care se împotriveau cooperativizării. În 1952, devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidul Muncitoresc Român (PMR), la doar câteva luni după eliminarea „facțiunii moscovite” (condusă de Ana Pauker) din conducerea partidului. În 1954, Ceaușescu devine membru deplin al Biroului Politic al PMR, iar ulterior ajunge să ocupe poziția numărul doi în ierarhia PMR.

 

În toamna anului 1956, aflându-se la Cluj, Ceaușescu a avut un rol important în reprimarea mișcărilor de simpatie față de revoluția ungară.

Ceaușescu ordonă deschiderea focului la Vadu Roșca: 9 țărani sunt uciși

 

La 4 decembrie 1957, având gradul de general-locotenent de armată (fiind șeful Direcției Superioare Politice a Armatei și adjunct al Ministrului Forțelor Armate), Ceaușescu a condus unitățile militare care au înăbușit răscoala țăranilor din Vadu Roșca (jud. Vrancea) care se împotriveau colectivizării forțate. Flancat de două tancuri, Ceaușescu ordonă personal deschiderea focului de pe mitralierele aflate în camioanele care însoțeau tacurile. 9 țărani sunt uciși de gloanțe (Aurel Dimofte, Ionuț Cristea, Ion Arcan, Dumitru Crăciun, Toader Crăciun, Stroie Crăciun, Dumitru Marin, Marin Mihai, Dana Radu) și alți 48 sunt răniți.[8] Varujan Vosganian, politician, economist și scriitor de origine armeană, relatează în cartea sa autobiografică „Cartea șoaptelor” întreaga desfășurare a evenimentelor.

 

„Tancurile se opriră și odată cu ele și camioanele, care făcură un viraj și se proptiră cu spatele la baricadă, ridicând prelatele și scoțând la iveală, într-adevăr, țevile lungi și perforate ale mitralierelor. Din camioane coborâră câțiva ofițeri în uniformele Securității, iar în fruntea lor același bărbat scund, cu căciula militară și scurtă bleumarin. Ei se opriră în dreptul tancurilor. Atunci unii dintre oameni ieșiră în fața baricadei. Bărbatul mărunțel ridică mâna dreaptă și ei crezură că vrea să le vorbească. Clopotele amuțiră. Oamenii făcură un pas înapoi. Lângă Nițu Stan, Costică Arbănaș căzu în genunchi și-și desfăcu la piept, rupând-o, cămașa. Lângă el, Aurică Dimofte, Stroie Crăciun, și, strângând în mână toporul, Ionică Areaua. Apoi ceilalți veniră unul câte unul. Cocoțată pe cabina mașinii răsturnate, Dana lui Radu rămase încremenită, strângându-și basmaua la piept. Atunci se întâmplară câteva lucruri dintr-odată. Bărbatul acela, Ceaușescu, își lăsă brațul în jos cu o mișcare iute. Clopotul porni să bată din nou, acoperind șuierul gloanțelor, dar rămaseră focul stârnit de țevi și plumbii care umplură aerul. Primul căzu Aurel Dimofte, întâi în genunchi, privindu-și nedumerit palmele lipite de pieptul din care țâșnea sângele și apoi prăvălit, tot cu genunchii îndoiți, pe spate, împins de gloanțele ce continuau să i se îndese în trup. Dana lui Radu fu secerată cu atâta putere, încât țâșni în sus, ca o păpușă de câlți, și rămase câteva clipe în aer, proptită de gloanțe, înainte de a se prăbuși pe capotă, cu brațele desfăcute. Pe Costică Arbănaș, în genunchi, gloanțele îl feriră ca printr-o minune, dar rămase așa, neclintit, cu găvanele golite, într-un plâns pe care nici măcar nu și-l simțea. Nițu Stan se aruncă în țărână și se rostogoli spre margine, dar se întoarse să-l tragă pe Stroie Crăciun, care gemea întruna: „Stane, nu mă lăsa…”, până când sângele îi țâșni pe gură, sufocându-l….

Clopotul continua să bată… Mitralierele răpăiră clopotnița, dar clopotul continua să bată. Tancurile porniră încet, continuând să răpăie și spulberară baricada ca pe un mușuroi, scuturând peste blindajul lor laolaltă scânduri și trupuri. Răniții se târau din calea lor, ca să nu-i strivească șenilele. Mitralierele măturau acum doar clopotnița, se dădea o luptă gigantică între dangătul clopotului și șuierul gloanțelor în care clopotul, chiar dacă turla, cu tencuiala mușcată de gloanțe, sfârtecată și înăbușită în fumul alb al văruielii, rămăsese ca o scurteică zdrențuită, ieșea biruitor. Până când țeava unuia dintre tancuri se ridică încet și slobozi un obuz care ținti chiar în miezul clopotniței. Ionuț Cristea murise cu siguranță mai demult și clopotul luptase singur mai departe. Obuzul ucise și clopotul. Când dangătul tăcu, atunci tăcură și gloanțele. „Nu se mai termina, își aminteau unii, credeam că o să ne omoare pe toți”. „A ținut doar ca la zece minute, spuneau alții, a fost ca o grindină, ca o răpăială de vară.” ”

— Varujan Vosganian , Cartea șoaptelor, 2009, pp. 256-272

 

18 țărani au fost întemnițați pentru „rebeliune” și „uneltire contra ordinii sociale”, petrecând între 15-25 de ani de închisoare la Gherla și Aiud.

 

După datele PMR-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de țărani, dintre care 30.000 finalizate cu sentințe de închisoare.

Ceaușescu la conducerea României (1965—1989)

La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia funcția de secretar general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist Român la acea vreme, după asimilarea forțată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social Democrat). Una dintre primele acțiuni ale lui Ceaușescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. În același timp, el afirmă că România a devenit o țară socialistă și decide schimbarea numelui oficial al țării din Republica Populară Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.). Grupul baronilor (Maurer, Bodnăraș, Stoica), Ion Gheorghe Maurer în primul rând nu a socotit ascensiunea lui Ceaușescu drept periculoasă și a permis încălcarea articolului 13 din statutul abia adoptat la congresul al IX-lea, care interzisese cumulul de funcții și a îngăduit secretarului general al PCR (ambele denumiri au fost adoptate la numitul congres) să ocupe, în 1967, funcția de președinte al Consiliului de Stat. Ceaușescu a lărgit continuu atribuțiile Consiliului, subordonând atât Consiliul Economic, creat în 1967 cât și pe cel al apărării, creat în 1968. Pe nesimțite Consiliul de Stat s-a transformat dintr-un organ onorific într-unul de conducere efectivă, dublând sau preluând din atribuțiile guvernului condus de Maurer. Pe de altă parte, în 1969, la congresul al X-lea, două treimi din membrii Prezidiului Permanent fuseseră promovați după 1965 prin grija lui Ceaușescu. Preluarea puterii era acum desăvârșită

 

A existat o dispută între Ceaușescu și Maurer asupra căilor de dezvoltare a societății românești. Disputa, despre care se știe încă foarte puțin, avea în centru problema ritmului de industrializare pe care Ceaușescu îl dorea accelerat, cu un accent și mai sporit pe industria grea și pe care primul-ministru Maurer l-ar fi vrut mai măsurat, fără neglijarea industriei bunurilor de consum, în acord cu resursele interne, umane, naturale și tehnologice ale țării. Din nefericire pentru români, Maurer a pierdut acesta dispută. La numai câteva luni de la plenara din noiembrie 1971, care-și însușise pe deplin tezele din iulie, Maurer cu linia sa economică, de orientare relativ liberală, era criticat indirect dar public de secretarul general. El este acuzat de neîncredere în politica partidului și de defetism economic. Maurer avea să fie îndepărtat în martie 1974 după ungerea lui Ceaușescu în funcția de președinte. Prim-ministru devine Manea Mănescu. La congresul al XI-lea din noiembrie 1974 Maurer își pierde și locul în Comitetul Central.

 

Pe de altă parte în aprilie 1972 Ceaușescu anunță că rotirea cadrelor va deveni un principiu de bază al partidului și promisiunea devine realitate: demnitarii statului și activiștii de toate gradele sunt schimbați periodic, în funcție de bunul plac al secretarului general, împiedicând astfel formarea unei baze proprii de putere. În iunie 1973 intră în Comitetul Executiv și Elena Ceaușescu, care avea să devină o a doua putere în stat

 

La începutul carierei sale ca șef al statului, Ceaușescu s-a bucurat de o oarecare popularitate, adoptând un curs politic independent față de Uniunea Sovietică. În anii ’60, Ceaușescu pune capăt participării active a României în Pactul de la Varșovia, deși formal țara va continua să facă parte din această organizație până la dizolvarea acesteia. Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia Cehoslovaciei alături de trupe ale țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia și o atitudine de condamnare publică activă a acestui act, Ceaușescu reușește pentru o vreme să atragă atât simpatia compatrioților săi, cât și pe cea a lumii occidentale.

 

În 1974, Ceaușescu își asumă titlul de Președinte al Republicii Socialiste România. Prin politica sa externă, condusă cu abilitate, dădea impresia că încearcă să se elibereze de dominația sovietică, atrăgând simpatia și aprecierile unor mari lideri politici ca Charles de Gaulle și Richard Nixon. În CAER, la indicația lui, delegațiile române se opun la toate propunerile venite din partea URSS. De exemplu, România este una dintre cele doar două țări comuniste europene care au participat la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De asemenea, România este singura țară din blocul răsăritean, cu excepția URSS, care la acea vreme, întreținea relații diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul și cu R. F. Germania. Un tratat incluzând România pe lista țărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între România și Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială a României de către doi președinți ai Statelor Unite ale Americii (Nixon și Ford).

 

În ciuda cursului independent în relațiile politice internaționale, introdus încă de Gheorghiu Dej, Ceaușescu se opune cu încăpățânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern. În anii ’80, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziția lui Ceaușescu față de linia sovietică este dictată în principal de rezistența lui față de destalinizare. Securitatea continuă să își mențină controlul draconic asupra mediilor de informare și înăbușă în fașă orice tentativă de liberă exprimare și opoziție internă.

Programul de sistematizare rurală

 

Cu prilejul vizitelor efectuate în 1971 în China și Coreea de Nord, Ceaușescu e fascinat de ideea transformării naționale totale, așa cum era ea prefigurată în programul Partidului Muncitoresc Coreean și deja pusă în aplicare sub egida Revoluției Culturale din China. La scurtă vreme după întoarcerea sa în țară, Ceaușescu începe transformarea sistemului autohton după modelul nord-coreean, influențat fiind de filozofia președintelui Kim Il Sung (Juche). Cărți nord-coreene pe această temă sunt traduse în română și distribuite pe scară largă în țară.

 

Începând cu 1972, Ceaușescu trece la punerea în aplicare a unui proiect de „sistematizare” a localităților urbane și rurale. Prezentat de către mașina de propagandă ca fiind un pas major pe calea „construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”, programul debutează la sate prin demolări în masă ale gospodăriilor țărănești și strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc. Demolarea satelor este de fapt o încununare a politicii de industrializare forțată, care a dus la destructurarea societății rurale românești. Apogeul acestui program a fost însă reprezentat de demolarea a numeroase monumente istorice, inclusiv biserici și remodelarea Bucureștiului în stil ceaușist (peste o cincime din centrul capitalei a fost afectată). Casa Poporului (actualmente sediul Parlamentului) se numără printre cele mai mari construcții din lume, ocupând in aceasta privință locul doi, după Pentagon. Proteste venite din partea unor organizații neguvernamentale internaționale au jucat un rol important în stăvilirea acestor planuri megalomane și probabil în salvarea a ceea ce a mai rămas din monumentele istorice aflate pe lista neagră a dictatorului.

Fuga lui Pacepa

 

În 1977, Ion Mihai Pacepa, pe atunci director adjunct al Departamentului de Informații Externe (spionaj) al Securității, părăsește țara și obține azil politic în Statele Unite. Plecarea lui Pacepa dă o grea lovitură regimului comunist, iar încercările lui Ceaușescu de a restructura Securitatea nu reușesc să-i îndepărteze pe toți colaboratorii lui Pacepa și să limiteze pierderile. În cartea sa Red Horizons: Chronicles of a Communist Spy Chief (ISBN 0-89526-570-2) (în românește: Orizonturi roșii: Cronicile unui spion comunist), apărută în 1986, Pacepa dezvăluie detalii despre colaborarea regimului Ceaușescu cu organizații teroriste arabe, activitățile intense de spionaj contra industriei americane, precum și planurile bine ticluite de a atrage susținere politică din partea lumii occidentale. După plecarea lui Pacepa, izolarea României pe plan internațional se accentuează, paralel cu o înrăutățire a situației economice. Serviciile străine de informații își intensifică eforturile de infiltrare a Securității, în timp ce controlul lui Ceaușescu asupra aparatului începe să se clatine.

Dictatura și cultul personalității

Începând cu anii ’70, Ceaușescu devine obiectul unui cult al personalității tot mai deșănțat, nemaiîntâlnit în Europa de la moartea lui Stalin. În acest context, poeții proletcultiști joacă un rol important. Titulatura completă, sub care era adresat de presa vremii, era: „tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, comandant suprem al forțelor armate”. Deseori se adăugau și apelative precum „genialul cârmaci”, „cel mai iubit fiu al poporului român”, „personalitate excepțională a lumii contemporane”, „luptător pentru cauza dreptății și păcii, și socialismului”, „geniul Carpaților”, „marele conducător”. Fostul ucenic de cizmar nu se mai așează doar în rândul „eroilor clasei muncitoare”, ci el începe să se vadă la capătul unui șir lung de principi, regi, voievozi, de unde-și revendică legitimitatea. Activiștii culturali, culturnicii merg până într-acolo încât descoperă în apropierea Scorniceștilor, satul prezidențial, rămășițele primului homo sapiens european, pompos intitulat Australanthropus Olteniensis.

 

Consoarta sa, de altfel semi-analfabetă,[necesită citare] era „savant de renume mondial” și „mamă iubitoare” a poporului. Cu toate acestea, ea avea dreptul de a semna cu dr.h.c.mult. Elena Ceaușescu, deoarece primise mai multe titluri dr.h.c. de la diverse universități din lume. Deoarece acest titlu se poate acorda pentru merite politice, titlul său dr.h.c.mult. nu era o înșelătorie: prin acordarea acestui titlu i se recunoșteau meritele politice ale soțului ei și se urmăreau avantaje politice și comerciale reale. Astfel acordarea acestor titluri era o monedă de schimb pentru autoritățile anumitor țări, dar titlurile erau cât se poate de reale. Dr.h.c.mult. Nicolae Ceaușescu a primit un doctorat de onoare de la Universitatea din Nisa, pe care îl deține și în prezent.

 

Cultul personalității lui Ceaușescu își are originea în cel comunist oriental practicat în China și Coreea de Nord de unde a și fost copiat după vizitele efectuate în respectivele țări. El este particularizat și de un complex cultural, care face din familia conducătoare nu numai depozitara înțelepciunii politice, dar și a valorilor culturale și științifice ale umanității. Președintele „scrie” cărți de filosofie, economie politică, istorie, este proclamat drept „mare gânditor al contemporaneității”. Soția sa a devenit membră a Academiei RSR și a multor altor academii, doctor în științe chimice, „savant de renume mondial”, autoare de cărți publicate în toate limbile pământului. Cultul personalității nu a fost practicat de niciun domnitor, rege sau conducător român din istorie cu excepția legionarilor. La o ședință de deschidere a Marii Adunări Naționale, Ceaușescu își face apariția purtând un sceptru, similar cu cele folosite de monarhi. Astfel de excese îl determină pe pictorul Salvador Dali să-i trimită dictatorului o telegramă de „felicitare”. Cotidianul central al partidului – Scînteia – nesesizând tonul ei vădit ironic, publică textul integral al telegramei.

 

Pentru a evita noi situații de „gen Pacepa”, Ceaușescu numește membri ai propriei familii, în frunte cu Elena, în funcții cheie de conducere.

Statura politică a lui Ceaușescu

 

Pe parcursul „Epocii Ceaușescu”, România devine al patrulea mare exportator european de armament[necesită citare]. În pofida acestui fapt, se pare că fostul șef de stat se visa laureat al Premiului Nobel pentru Pace. În acest sens, Ceaușescu face mari eforturi pentru a obține statutul de mediator în conflictul israeliano-palestinian (România fiind singura țară în contact oficial cu ambii beligeranți). Mai mult, în anul 1986, el a organizat un referendum pentru aprobarea reducerii cheltuielilor și personalului Armatei Române cu 5%. Acestea nu îl împiedică să oblige liceenii la pregătire militară, sub forma Detașamentelor P.T.A.P., să oblige studentele să facă armata, o zi pe săptămână, în primii 3 ani de facultate și să organizeze pregătirea militară a tuturor oamenilor muncii, sub forma Gărzilor Patriotice. În aceeași perioadă, la inițiativa dictatorului, sunt convocate frecvent mari „adunări populare” pentru susținerea păcii mondiale, la care oamenii sunt obligați să se prezinte.

 

Principiul „neamestecului în treburile interne” este intens promovat de către dictatorul care dorea ca nimeni din exterior să nu-l acuze pentru dezastrul în care se afundă țara. Pe măsură ce își consolidează puterea, dictatorul devine paranoic: se visează măreț personaj istoric, pe linia lui Burebista, a lui Decebal și a marilor domnitori. Majoritatea oamenilor de cultură, obligați de susținătorii regimului, îl proslăvesc pe „Marele Cârmaci”. Ajutat de istorici obedienți, „Mult iubitul și stimatul” își permite să modifice istoria: Mircea cel Bătrân devine „cel Mare”, iar Ioan Vodă cel Cumplit devine „cel Viteaz”.

 

Ceaușescu patronează un sistem politic de tip comunist, cu partid unic și alegeri falsificate grosolan: P.C.R. câștigă cu 99,7%. Oamenii se prezintă la alegeri în procent de 99,9% pentru a nu intra în vizorul Securității. Este clamată o „democrație socialistă” pe care oamenii trebuie să o accepte și să o laude în public.

Datoria externă

 

În ciuda regimului său dictatorial, relativa sa independență față de Moscova are drept rezultat o atitudine binevoitoare (deși departe de a fi dezinteresată sau neprofitabilă) din partea statelor occidentale. Regimul Ceaușescu beneficiază de unele împrumuturi pentru finanțarea programelor sale economice. În anii „Epocii Ceaușescu” se construiesc Metroul din București, Canalul Dunăre-Marea Neagră, zeci de mii de noi blocuri de locuințe. În ultimă instanță, datoria creată a devenit o povară pentru economia românească, între 1971-1982, datoria externă crescând de la 1,2 miliarde $ la aproape 13 miliarde $. În 1982, veniturile comerțului exterior al României au scăzut cu 17% față de anul precedent. Ceaușescu s-a văzut pus în situația de a nu-și putea plăti creditorii occidentali, țara fiind declarată în incapacitate de plată.

 

Ceaușescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. În acest scop, o mare parte a producției agricole și industriale a țării ia calea exportului, privând astfel populația până și de cele mai elementare alimente și bunuri de consum. Începând cu anii 1986-1987 se instituie raționalizarea produselor de bază, iar benzina și alimente ca pâinea, uleiul, zahărul, făina, orezul au început să fie distribuite pe bonuri sau cartele. Bunurile destinate exportului au standarde de calitate ridicată și sunt vândute de obicei în pierdere, la prețuri de dumping. Bunurile destinate consumului intern sunt de calitate inferioară, așa că oamenii de rând sunt bucuroși atunci când pot cumpăra bunuri refuzate la export din motive calitative.

 

Plata întregii datorii externe, în valoare nominală de 60 de miliarde de lei (10 miliarde dolari), se încheie în primăvara lui 1989[necesită citare], cu câteva luni înaintea căderii regimului comunist. Ceaușescu urmărea organizarea unui referendum prin care să se introducă în constituția României interdicția de a contracta împrumuturi externe. Pentru a evita deprecierea leului, Ceaușescu a continuat exporturile excesive, acumulând aur în Banca Națională. Se spune totuși că Ceaușescu, ar fi avut de gând să facă leul convertibil încă de prin anii ’70, deci cu aproximativ 30 de ani mai devreme față de când acest lucru s-a înfăptuit.

Politica demografică și sanitară

 

Stimularea forțată a sporului natural al populației a reprezentat una din prioritățile regimului Ceaușescu. Un element important al acestei politici este reprezentat de abrogarea, în 1966, a decretului din 1957 care permitea avorturile la cerere (la acea dată, avortul nu era permis decât în unele țări comuniste). Prin decretul 770/1966 se permitea avortul terapeutic efectuat în primele trei luni de sarcină numai pe baza unor stricte indicații medicale și doar în cazuri excepționale se accepta sacrificarea fătului și până la șase luni. Acest decret cu putere de lege a fost înăsprit prin Decretul 441 din 26 decembrie 1985, care permitea avorturile doar în cazul femeilor care au depășit vârsta de 42 de ani sau care au dat deja naștere la cel puțin cinci copii. În teorie, mamele a 5 sau mai mulți copii ar fi avut dreptul la privilegii substanțiale. Mamele „eroine” a 10 sau mai mulți copii aveau dreptul să primească gratuit din partea statului un automobil ARO, transportul cu trenul, precum și o vacanță pe an într-o stațiune balneară.

 

În timp ce sporul populației era încurajat, mii de copii erau abandonați în orfelinate, iar rata mortalității infantile rămânea cea mai mare din Europa.

 

Regimul Ceaușescu a ignorat problema epidemiei de HIV/SIDA pe motive ideologice, considerând-o specifică societății capitaliste. În România anilor 1980 nu se practica testarea HIV a donatorilor de sânge și a sângelui pentru transfuzii. Acest fapt, la care se adaugă folosirea de ace de transfuzie inadecvat sterilizate în orfelinate, a condus România pe locul doi în topul infecțiilor pediatrice cu HIV în Europa (în anul 2004 s-a asigurat medicația și tratamentul pentru 6000 de bolnavi de HIV SIDA).

Prevenirea apariției manifestelor-înregistrarea mașinilor de scris și multiplicat

 

În martie 1983, Consiliul de Stat a hotărât înregistrarea mașinilor de scris și multiplicat. Posesia și folosirea lor au fost strict reglementate, pentru a preveni utilizarea lor, spune decretul, de către persoane care „reprezintă un pericol pentru ordinea publică ori securitatea statului”, cu alte cuvinte de către cei care ar fi îndrăznit confecționarea de manifeste. O lege similară existase între 1948-1964, dar după aceea stăpânirea și folosirea mașinilor de scris de către particulari fusese liberă. Conform noului decret, aprobările de folosire a mașinilor de scris vor fi date de către Ministerul de Interne care poate „efectua și controlul asupra modului cum acestea sunt folosite”; o fișă cu literele, cifrele și semnele ortografice ale fiecărei mașini urmează a fi depusă la miliție. Astfel se putea identifica locul unde ar fi fost create manifestele. Decretul prevedea, de asemenea, că „închirierea mașinilor de scris … precum și împrumutarea acestora în afara domiciliului deținătorului sunt interzise.”

Monitorizarea discuțiilor cu străinii

 

Legi și decrete speciale au fost adoptate pentru a îngrădi și controla contactele cetățenilor români cu străinii; astfel s-a decretat obligativitatea raportării oricărei convorbiri cu un cetățean străin, iar în 1982 a fost limitat numărul convorbirilor telefonice pe care abonații le pot avea cu străinătatea. toate aceste măsuri au îngreunat sensibil contactele cu lumea din afară, ușurând în același timp reprimarea acțiunilor de disidență.

Învățământul

 

O atenție specială a fost acordată reorganizării până la dezorganizare a învățământului, aproape toate progresele perioadei precedente fiind anulate. Legea educației din 1978 a introdus principiul drag președintelui al îmbinării învățământului cu producția, alungând practic din școli multe discipline și punând liceele și facultățile sub tutela unor uzine și dându-le planuri de producție. Din punct de vedere practic rezultatele acestei legături dintre învățământ și producție sunt neglijabile, greutățile uzinelor tutelare făcând de cele mai multe ori activitatea productivă a școlilor și facultăților irelevantă pentru economia națională. Învățământul a ajuns o instituție de pe băncile căreia elevii și studenții ies cu o formație intelectuală redusă în multe domenii de activitate. Numărul studenților era în continuă scădere. A fost reintrodusă obligativitatea prezentării unei recomandări din partea UTC pentru intrarea în facultățile de științe sociale. Cadrele didactice au fost epurate începând din anul 1974 când președintele țării a declarat că „nu poate lucra în învățământul superior acela care se sustrage de la activitatea de educare a tinerei generații în spiritul concepției marxist-leniniste, al programului partidului nostru”. De atunci această poziție a fost extinsă la învățământul de toate gradele. Din 1975, admiterea la doctorat nu s-a mai putut face decât cu aprobarea comitetului municipal de partid, această autoritate fiind transferată ulterior unei comisii speciale a Comitetului Central. Clasa conducătoare era hotărâtă să îngăduie accesul la învățământul superior numai persoanelor care i se păreau de încredere și pe care nădăjduia să le poată controla.

Lichidarea instituțiilor culturale

 

În ceea ce privește istoriografia propriu-zisă, transferarea sediului ei la Academia Ștefan Gheorghiu și la Institutul de Istorie al Partidului a lichidat-o practic ca știință. Academia Română a fost lichidată ca instituție de cercetare, toate instituțiile i-au fost luate, noii membri au fost aleși aproape exclusiv din rândul activiștilor culturali de partid, în frunte cu soția președintelui. Foarte prestigiosul Institut de Matematică a fost desființat în 1975, Institutul de Pedagogie a avut aceeași soartă în 1982. Au fost de asemenea desființate numeroase institute tehnice.

Tensiune crescândă – consecințele politicii economice falimentare

Bucureşteni stând la Bucur-Obor la o coadă în 1986

Industria

 

Ceaușescu introduce un plan de dezvoltare economică în care, mai ales industriei i se imprima un ritm absurd. De exemplu, industria metalurgică, în special cea siderurgică într-o țară în care resursele de minereu de fier și cărbune nu sunt deosebite, în condițiile în care cererea pe piața mondială nu mai era așa de mare datorită unei adevărate revoluții tehnologice. La toate acestea se adaugă criza energetică mondială care își făcuse simțită apariția.

 

Ramurile în care politica economică a partidului a fost extrem de neprevăzătoare au fost siderurgia și petrochimia.

Siderurgia

 

În 1975 România importa 10 878 700 tone minereu de fier și producea 449 kg oțel pe cap de locuitor. Pentru că producția planificată trebuia să ajungă la 1000 kg s-a construit, pe lângă giganticul combinat de la Galați, încă unul, de dimensiuni asemănătoare, la Călărași; în 1981 importurile de minereu de fier au crescut la 15 016 000 tone.

Petrochimia

 

Deși producția internă de petrol a scăzut continuu după anul de vârf 1976 (1976=14.700 000 tone, 1981= 11 600 000 tone) și în ciuda crizei petrolului de după 1973, partidul a mărit totuși capacitatea de rafinare care a ajuns de la 18 500 000 tone în 1973, la circa 33 000 000 tone în 1980. România, și așa lipsită de valută forte, a fost obligată să cheltuiască tot mai mult pentru importurile de petrol, care au însumat 14. 143.300 tone în 1973, 15.000.000 tone în 1980, 12.900.000 tone în 1981, 10 900.000 tone în 1982, firește la ruinătorul preț al pieței mondiale. Discrepanța dintre capacitatea de prelucrare a rafinăriilor și posibilitatea de achiziționare a petrolului a făcut ca în anul 1984, circa 35 % din capacitatea de prelucrare a rafinăriilor să nu fie folosită.

Agricultura

 

Partidul Comunist Român în frunte cu Ceaușescu își arată „neputința soluționării problemelor agriculturii” care fac din România o „țară cu cronice crize alimentare”. „Politica partidului a tratat întotdeauna agricultura și țărănimea cu indiferență și nepricepere”.

 

Astfel în primăvara lui 1983 conducerea partidului a emis nu mai puțin de cinci decrete privind agricultura menite să rezolve criza, care nu fac decât să întărească controlul central. Gradul de pervertire a firescului se vede din preambulul unuia dintre decrete care arată că creșterea vitelor trebuie să fie o cinste și o datorie de onoare. Un decret introduce un nou sistem de achiziții forțate de la țărani, obligați să contracteze animale doar cu statul și să le vândă la prețul fixat de acesta. Un altul introduce pedepse aspre, amenzi și închisoare pentru tăierea particulară a animalelor, precum și obligativitatea fiecărei gospodării țărănești de a înregistra toate animalele din ogradă la primărie. Alt decret reglementa strict prețul de vânzare al produselor țărănești, fixându-le la un plafon foarte jos.

 

În 1983, an de secetă iese în evidență precaritatea programului de modernizare când, deși încă din 1976 se propusese irigarea a 3.200.000 hectare, suprafața irigată în 1982 era doar de 2 380 000 hectare. Ca urmare producția declarată de cereale a fost de numai 20 milioane de tone.

 

În privința forței de muncă România folosea un număr uriaș de muncitori agricoli (3 milioane în 1981) sau 28,9% din totalul populației ocupate, practicând așadar o agricultură înapoiată și ineficientă.[30] Pe de altă parte cantitatea de îngrășăminte livrată agriculturii de industria chimică era încă insuficientă, România importând în continuare din Apus îngrășăminte și semințe selecționate.

Construcțiile megalomanice

 

După modelul altor dictatori comuniști, ca Mao Zedong sau Kim Ir Sen, în Capitală încep adevărate lucrări faraonice, prin care se risipesc enorme fonduri financiare. Aceste construcții, numite ulterior megalomanice, culminează cu Casa Poporului, devenită acum Palatul Parlamentului. Ridicată alături de un bulevard luxos, mai lung și mai larg decât Champs-Élysées (ce se dorea a fi „Bulevardul Victoria Socialismului”), Casa Poporului a ajuns să fie a doua din lume ca mărime, între clădiri administrative, fiind întrecută doar de Pentagon.

Greva de la Brașov

 

În 1987, o grevă a muncitorilor din Brașov este înăbușită de către regimul Ceaușescu. Organizatorii sunt supuși unor presiuni psihologice imense din partea organului represiv – Securitatea – controlat de Partidul unic și de către dictator. Sunt dispersați pe teritoriul țării și li se stabilește domiciliu forțat în diferite orașe, unde sunt supravegheați cu atenție, mai ales la locul de muncă. Tăcerea mediatică este deplină, presa, radioul și televiziunea fiind controlate 100%.

Ceaușescu izolat

 

De-a lungul anului 1989, Ceaușescu devine tot mai izolat în lagărul comunist. În august 1989, el propune o întâlnire la vârf pentru a discuta problemele comunismului est-european și a „apărării socialismului” în aceste țări. Această propunere este însă respinsă atât de către statele Pactului de la Varșovia, cât și de către China.

Investiții ruinătoare de aproape 9 miliarde de dolari

 

Vârful datoriei externe a României a fost de 10 miliarde 170 milioane de dolari, potrivit declarației lui Răzvan Temeșan, șeful Direcției de Credite Externe din Banca Română de Comerț Exterior. Pe de altă parte Ceaușescu a investit aproape 9 miliarde de dolari în întreaga lume (Irak-2,6 miliarde dolari, Ucraina- peste 1 miliard de dolari,Cuba-un miliard de dolari, Egipt-470 milioane de dolari, Siria, Angola, Zambia, Mozambic, Libia, etc) România a construit drumuri, foraje petroliere, căi ferate, fabrici ciment și armament, lucrări de irigații (Irak), un oraș ucrainean cu 20.000 de locuitori, Dolinska, construit în întregime de români și combinatul-colos din apropierea orașului ce se întinde pe 1300 de hectare, unde s-au oprit lucrările în 97 și a devenit țină pentru hoți,(Ucraina), de la armament la tractoare sau camioane, inclusiv uzina de crom-nichel Las Camariocas (Cuba), rafinării, fabrici de ciment, combinate chimice, irigații pe mii de hectare-investiții derulate prin Industrial Export, o companie a statului.(Siria), drumuri, zeci de școli, sute de blocuri, arme.(Libia), fabrici de ciment și de produse chimice, linii electrice de înaltă tensiune, conducte de alimentare cu apă pe zeci de kilometri (Egipt). Toate aceste obiective au fost construite de români din ordinul lui Ceaușescu și s-au dovedit ruinătoare pentru România căci ele s-au transformat în datorii. În 2011 datele oficiale vorbesc de suma de 2 miliarde și jumătate de dolari care mai trebuie primită de România. Diferența a fost fie redusă sever prin convențiile internaționale(Irak-80%, Mozambic-90%), restul fiind reeșalonată pe foarte mulți ani în cazul sumelor mari (Irak) sau plătită în cazul sumelor mici ori în bani (Mozambic), ori cel mai adesea în produse(Egipt- detergenți de tip Jax și Smash sau insecticide, Vietnam- orez de 18 milioane euro), fie cumpărată de firmele specializate în recuperarea datoriilor (la 5-10% din valoare, 10%- Zambia , 3 milioane din 30 milioane) fie ,,s-a pierdut” (Ucraina). Irakul datora României 2,6 miliarde dolari în 2005. Clubul de la Paris, aceeași instanță care în 1981 obliga România să-și plătească datoriile, în 2005 ne-a cerut să iertăm datoria statului irakian în proporție de 80%, mai mult de 2 miliarde de dolari, iar restul datoriei a fost eșalonat pe 23 de ani cu 5 ani de grație. În 2007, printr-un acord semnat, s-a redus datoria externă a Mozambicului față de România cu 90%, cu condiția ca restul să fie plătită. În Ucraina o investiție de aproape un miliard de dolari nici măcar nu apare pe vreo listă oficială pentru recuperare. În 1990 datoria Siriei se ridica la o sută de milioane de dolari. După „89, Industrial Export a recuperat în conturile proprii 36 de milioane de dolari.

Lipsa principalelor bunuri de consum

În perioada 1981-1989 în magazine nu se găseau în mod curent carne, ouă, lapte. „Lipsurile de tot felul, mai ales cele alimentare au devenit acute și cronice din toamna lui 1981”. Atunci sunt reintroduse cartelele desființate în 1954, fiind raționalizate pâinea, laptele, uleiul, zahărul și carnea[33].

 

În magazine nu se găseau în mod curent carne roșie (pui, porc, vită), ouă, lapte. Ca produse din carne puteai găsi curent doar pește înghețat (stavrid, cod, merluciu) sau proaspăt (crap, caras, biban, știucă, roșioară, guvizi-în localitățile de lângă mare, șalău și somn-care erau scumpe), conserve de pește (rusești), tacâmuri de pui (gheare și gâturi), picioare de porc (numiți adidași), salam cu soia, scoici albaneze, creveți în ulei. Din când în când se mai găseau unele conserve de carne de vită, organe (pipote, inimi), oase pentru ciorbă. Micii erau vânduți prin parcuri și piețe iar carnea roșie (pui, porc, vită) putea fi consumată la restaurant la prețuri de 4-5 ori mai mari.

 

La ouă, lapte și produse din lapte (unt, smântână și telemea, aproape singurul tip de brânză care se găsea) se stătea la cozi interminabile. În loc de lapte se folosea laptele praf. Cașcavalul, urda și cașul erau mărfuri rare și scumpe, iar celelalte lipseau cu desăvârșire. Iaurtul se putea găsi relativ frecvent.

 

Fructele care se găseau erau numai cele locale (mere, pere, prune, struguri, cireșe, vișine, pepeni, gutui, caise, piersici). Bananele, portocalele, mandarinele, lămâile, ananasul (în compot la cutie) erau rare și oamenii stăteau la cozi uriașe pentru a le cumpăra măcar pentru cei mici de sărbători. La salate oamenii foloseau suc de lămâie concentrat sau oțet.

 

Multe din dulciurile existente (ciocolată, gume, bomboane) erau numai cele autohtone care erau de proastă calitate, mulți români preferând să le ocolească pe cele mai multe dintre ele. Ciocolata, guma, bomboanele de calitate erau rare și se obțineau ori stând la cozi imense, ori printr-o pilă, ori de la cineva care mai venea din străinătate. Spre sfârșitul perioadei comuniste, 1987-1989 au început să pătrundă unele produse (gumă, etc) din Iugoslavia și Polonia. Românii se mulțumeau în mod obișnuit cu gemuri și dulcețuri care erau făcute din fructe autohtone, compoturi, rahat și tradiționala eugenie. Mierea era scumpă. Prăjiturile și fursecurile, pe care le puteai cumpăra de la cofetării, erau însă răspândite și de bună calitate, fiind pregătite natural. Mai puteau fi găsiți uneori pufuleți sărați sau dulci (rar), pufarine și stafide.

 

Sucurile care se găseau erau de producție autohtonă (Cico, Lămîița, siropuri). Brifcorul și Pepsi erau rare. Se mai găsea din când în când nectar bulgăresc care era însă scump. Nucile erau cele mai frecvente. Alunele se găseau rar, migdalele aproape niciodată. Semințe, pachete de gumă și gume cu surprize(ambele străine) puteau fi cumpărate de la vânzătoare ambulante particulare care comercializau produsele cu îngăduința și complicitatea Miliției.

 

După cafea naturală tânjea toată lumea, dar se găsea foarte rar și era foarte scumpă. Ea era înlocuită în mod curent cu nechezol sau, mai rar, cu inka. Nesul era și el o raritate. Ceaiurile curente erau cele medicinale, autohtone și ceaiul chinezesc. Ceaiul englezesc era la mare căutare.

 

Oamenii se hrăneau în mod obișnuit cu legume, fructe și pește, toate autohtone. Carnea de pui, porc, vită, oaie, laptele, brânza, untul, smântâna și ouăle, fructele de import, cafeaua, orezul și făina lipseau în mod curent din magazine. Printre bunurile „care făceau obiectul fascinației și dorinței intense a populației”, erau și „cafeaua, portocalele, bananele, ciocolata, bomboanele «cubaneze», guma de mestecat, băuturile răcoritoare Pepsi ori Coca Cola”.

 

„Se poate spune fără exagerare, că în România anilor 80, calitatea vieții s-a degradat simțitor față de nivelul pe care-l atinsese cu un deceniu mai înainte”, concluzionează istoricul Vlad Georgescu. „Comuniștii români ai președintelui Ceaușescu au dat puține semne că își dau seama de gravitatea situației în care au adus țara sau că se preocupă de căile scoaterii ei din criză”, adaugă același istoric.

 

În 1989, Ceaușescu pare a ignora total situația dezastruoasă în care se afla țara. El face referință în cuvântările sale la „înaltul nivel de trai” atins sub conducerea sa, fără precedent în istoria României, iar televiziunea națională arată imagini ale dictatorului vizitând magazine special aprovizionate pentru camera de luat vederi, cu rafturile pline de bunuri alimentare. Ca să mascheze criza de alimente, Iulian Mincu, medicul personal al lui Ceaușescu, a inventat un program de „alimentație rațională”, motivând că nu e sănătos ca un adult să consume mai mult de 3.000 de calorii pe zi. Alimentele de bază (zahăr, ulei, carne) sunt raționalizate la 1 kg/lună de persoană, iar populația trece prin momente extrem de dificile, petrecând nenumărate ore pe zi stând la cozi interminabile în fața magazinelor alimentare care nu aveau mai nimic de oferit. Produsele de import precum cafeaua sunt înlocuite cu surogate (nechezol). Produsele alimentare pentru export sunt înlocuite pe piața internă cu surogate (salamul cu soia) sau subproduse fără căutare la export (picioare și căpățâni de porc, numite ironic de popor „adidași și calculatoare”). Politica economică de planificare centralizată conduce la prețuri aberante, fără nici o legătură cu realitatea economică. Producția este orientată spre investiții industriale megalomanice, bunurile de larg consum fiind produse în cantități insuficiente. Mai importante decât banii devin „relațiile”, mărfurile sunt vândute „pe sub mână”, o criză morală distorsionează întreaga societate. Circula vorba că o „pilă” în comunism este mai valoroasă decât o moșie în capitalism. Nomenclatura, activiștii de partid, se aprovizionează din magazine speciale și case de comenzi la care oamenii obișnuiți (inclusiv membrii de rând ai Partidului) nu au acces.

Frig și întuneric

 

Temperaturile din case ajung iarna între 5-12 grade în apartamentele celor mai mulți dintre românii care stau la bloc. Raportul Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România (pag 423) face referire la „obligarea populației la un trai în condiții insuportabile, la temperaturi sub 10 grade C”. Apa caldă este livrată din ce în ce mai rar, cam două-trei ore zilnic. Lumina începe să fie întreruptă în fiecare zi cel puțin o oră. „Din ianuarie 1982 s-a început limitarea distribuirii energiei electrice către populație; până la căderea regimului comunist în 1989, livrarea curentul electric către populație se oprea de câteva ori pe zi, fără niciun program ori logică aparente și fără anunțarea prealabilă a consumatorilor casnici. Simultan, cetățenii erau îndemnați să economisească energia electrică prin scoaterea din funcțiune pe timpul iernii a frigiderelor, prin neutilizarea mașinilor de spălat și a altor bunuri electrocasnice sau prin nefolosirea ascensoarelor”[40]. Benzina, deși raționalizată, devine greu de găsit. Consumul de energie pentru populație a scăzut forțat cu 20% în 1979 și 1982, apoi cu 50% în 1983, iar în 1985 cu încă 50% față de anii precedenți.

Un uriaș lagăr de concentrare

 

Peisajul social seamănă teribil cu cel descris de George Orwell în romanul 1984. Oamenii sunt mânați în turmă la demonstrațiile de susținere a regimului și a dictatorului. Elevii, studenții și militarii adună recoltele prin „muncă voluntar-patriotică” sau „practică agricolă”, eufemisme folosite pentru munca obligatorie. (Practica agricolă devine „materie de studiu” anuală în toate facultățile, „nota” obținută având pondere în calcularea mediei de absolvire). Întreaga țară capătă aspectul unui uriaș lagăr de concentrare, din care unii curajoși au încercat să scape trecând Dunărea înot, fugind cu câte un mic avion utilitar, sau cerând „azil politic” dacă aveau ocazia să iasă în Occident cu ocazia unor concursuri sportive sau artistice.

Fenomene de dizidență

 

Disidența ortodoxă s-a manifestat în primul rând prin predicile ținute de părintele Calciu-Dumitreasa în Biserica Radu Vodă din București. Adresate mai ales tineretului, ele ocoleau politica pentru a se concentra cu precădere asupra raportului dintre ateism, credință și marxism. Regimul le-a socotit însă suficient de periculoase pentru a-l condamna pe autorul lor, care petrecuse deja 16 ani în închisoare (1948-1964) la încă zece.

 

O disidență muncitorească a fost înființarea unui sindicat liber, SLMOR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, martie 1979) cu secții în Muntenia, Banat și Transilvania, însumând peste 2000 de membri. Sindicatul care cerea în primul rând acordarea dreptului de asociere, apoi tot felul de drepturi muncitorești inexistente în societățile comuniste, nu a trăit decât două săptămâni, conducătorii săi precum și mulți dintre membrii săi dispărând sau sfârșind în închisoare. Crearea SLMOR venea la numai doi ani după greva celor 35 000 de muncitori din Valea Jiului (august 1977) și conducerea partidului s-a grăbit să înăbușe rapid mișcarea.

Revoluția din decembrie 1989

Evenimentele sângeroase de la Timișoara și București din decembrie 1989 au culminat cu căderea lui Ceaușescu și a regimului comunist.

 

Spre exasperarea majorității covârșitoare a românilor, Ceaușescu este confirmat în fruntea PCR pentru un nou termen de cinci ani, la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989. La acest congres Ceaușescu denunță Pactul Molotov-Ribbentrop și cere anularea consecințelor acestuia.

 

Prima tentativă de organizare a unor proteste ar fi trebuit să se materializeze la Iași, în 14 decembrie 1989, dar manifestația, ce ar fi urmat să se desfășoare în Piața Unirii, este dejucată de autoritățile comuniste.[necesită citare] O tentativă a regimului de a-l evacua pe pastorul reformat maghiar László Tőkés din locuința parohială pe care o ocupa de drept la Timișoara, pe motiv că acesta ar fi fost mutat la o altă parohie, întâmpină rezistență din partea enoriașilor, care înconjoară casa parohială într-o demonstrație de sprijin. Acestora li se alătură și români, iar demonstrația capătă în scurtă vreme un caracter mai larg, de protest împotriva regimului comunist. Trupe ale armatei, miliției și Securității apar la fața locului la 17 decembrie 1989 și deschid focul asupra manifestanților.

 

La 18 decembrie 1989, Ceaușescu pleacă într-o vizită oficială în Iran, lăsându-i soției sale, Elena, și altor colaboratori apropiați, misiunea de a înăbuși revolta de la Timișoara. Revolta continuă să ia amploare. După revenirea sa în țară, la 20 decembrie 1989, Ceaușescu ține o cuvântare televizată dintr-un studio de televiziune amenajat în incinta clădirii CC al PCR, în care califică evenimentele de la Timișoara drept o încercare din afară de imixtiune în afacerile interne și de subminare a suveranității României. Până la cuvântarea lui Ceaușescu, mediile oficiale de informare evită cu strictețe orice referință la evenimentele care se derulau în Timișoara, singurele surse de informare fiind posturile de radio din afara granițelor țării, precum Radio Europa Liberă și Vocea Americii. O „adunare populară” în sprijinul regimului este organizată pentru ziua următoare, 21 decembrie, în fața sediului CC al PCR, într-un loc care, în urma evenimentelor acelei zile, poartă azi numele de Piața Revoluției. Demonstrația degenerează în mișcare de răsturnare a regimului. Soții Ceaușescu, surprinși de această turnură a lucrurilor, se dovedesc incapabili de a păstra controlul asupra maselor. Populația capitalei se adună în Piața Revoluției, unde se confruntă cu unități ale miliției și armatei. Din păcate, raportul de forțe înclină în favoarea forțelor de represiune, bine reprezentate numeric și bine înarmate, care până la miezul nopții reușesc să degajeze piața, omorând zeci și arestând sute de protestatari.

Cu toată întreruperea transmisiunii televizate a demonstrației din 21 decembrie, reacția ineptă și neajutorată a lui Ceaușescu nu scapă neobservată de telespectatorii din întreaga țară. Până în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, protestele se răspândiseră deja în toate marile orașe ale României. Moartea în condiții suspecte a ministrului apărării, generalul Vasile Milea, este anunțată în 22 decembrie de către posturile naționale de radio și televiziune. Imediat după acest anunț, o ședință extraordinară a comitetului politic executiv al PCR are loc, sub conducerea lui Ceaușescu, care cu acest prilej anunță că preia comanda armatei. Ceaușescu mai face o încercare disperată de a se adresa mulțimii adunate în fața sediului CC, dar fără succes. Protestatarii forțează ușile și pătrund în sediul CC, iar cuplului Ceaușescu nu îi rămâne decât opțiunea de a fugi cu un elicopter care îi aștepta pe acoperișul clădirii CC.

Sfârșitul lui Ceaușescu

Moștenirea lui Ceaușescu

 

Dacă în 1989 uciderea soților Ceaușescu nu a stârnit multe regrete, douăzeci de ani mai târziu percepția românilor asupra primului lor președinte s-a schimbat. Potrivit unui sondaj CURS realizat în 2009, 31% dintre cei chestionați sunt de părere că în manualul de istorie Nicolae Ceaușescu ar trebui prezentat ca un om care a făcut României mai mult bine, iar 52% ca un om care a făcut bine și rău în mod egal. Printre locuitorii din mediul rural, doar 9% consideră că Ceaușescu ar fi făcut României mai mult rău decât bine. Nostalgici ai epocii Ceaușescu se regăsesc în toate categoriile de vârstă, etnice, socio-profesionale și geografice de cetățeni ai României.[45] De asemenea, majoritatea românilor regretă epoca Ceașuescu, precum și faptul că soții Ceaușescu au fost executați.[46] În emisiunea „Tănase și Dinescu”, Stelian Tănase arătă că, întrebați de ce regretă epoca Ceaușescu, nostalgicii lui Ceaușescu de vârstă înaintată invocă în primul rând faptul că erau tineri.

Altele

 

Ceaușescu a avut 3 copii: un fiu, Valentin Ceaușescu (n. 1947), specialist în fizică și care nu a deținut funcții politice, o fiică, Zoia Ceaușescu, matematician (n. 1 martie 1949, d. 20 noiembrie 2006) și un fiu mai tînăr, Nicu Ceaușescu (n. 1 septembrie 1951, d. 25 septembrie 1996), care s-a implicat direct în politică. Însă singurul nepot de sânge al lui Ceaușescu avea să se afle abia după aproximativ 20 de ani, acesta fiind fiul lui Valentin Ceaușescu, născut în 1981.

 

Salariul oficial al lui Ceaușescu era de 18.000 lei (aproximativ 1.200 dolari la cursul oficial de schimb din 1989, având o medie de 14,92 lei, echivalent al salariului mediu din SUA în acea perioada). Din această sumă, Ceaușescu depunea 5000 lei la CEC in fiecare lună, în contul copiilor săi. Au existat zvonuri că deținea conturi secrete în strănăitate, dar urma acestora nu a putut fi descoperită.

 

Garda personală a lui Ceaușescu consta din numai 40 de membri, responsabili pentru protecția întregii sale familii, precum și a locuințelor acestora[necesită citare]. Șeful gărzii, colonelul Dumitru Burlan, afirmă că întreaga gardă era dotată cu numai două arme automate (dotare insuficientă pentru o apărare serioasă). Colonelul Burlan susține că Ceaușescu se credea iubit de popor și nu simțea nevoia protecției. De fapt pe Ceaușescu îl apăra tot regimul său și întreaga Securitate și nu avea nevoie de o gardă de corp prea puternică. Departamentul Securității Statului a avut 8.474 de oameni, iar Trupele de Securitate, comandate de generalul Ghiță, erau de aproximativ 15.000.

Într-un articol recent, se afirmă că Ceaușescu ar fi fost implicat în închisoare într-un caz de homosexualitate, care s-ar fi consumat între el și un alt deținut numit Marcovici. Cazul a fost prelucrat de Chivu Stoica, care a acționat la indicațiile lui Gheorghe Gheorgiu-Dej în sensul prevenirii unor întămplări similare.

Fraze ca: în epoca de aur, pe vremea lui nea Nicu, pe vremea răposatului și pe vremea împușcatului sunt folosite colocvial și în mod ironic, acestea referindu-se la perioada comunistă în care a fost președinte Nicolae Ceaușescu.

„Conturile secrete” ale lui Ceaușescu

 

În primele zile ale revoluției din decembrie 1989 s-a vorbit mult despre conturile secrete ale lui Nicolae Ceușescu. La procesul din 25 decembrie 1989, membrii Tribunalului Militar Excepțional au pus întrebări legate de acești bani, dar ambii soți Ceaușescu au declarat că nu au nici un dolar pe conturi în bănci străine. Deși acuzația de delapidare a banilor statului român nu a fost inclusă între capetele de acuzare (care erau 4 la număr), totuși, în comunicatul care a fost difuzat de Televizune și radio, și a doua zi de presa scrisă, s-a adăugat un al cincilea punct cu următorul conținut: „Încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari, depuse în bănci străine;”.

 

În 1990 un grup de experți canadieni angajați de Guvernul României pentru a da de urma banilor lui Ceaușescu, a propus arestarea lui Dan Voiculescu, dar investigațiile lor au fost oprite în mod nejustificat.

 

Parlamentul însă a adoptat, în data de 14 octombrie 2008, raportul Comisiei parlamentare de anchetă pentru investigări si clarificări referitoare la conturile lui Nicolae Ceaușescu, concluzia finală fiind ca fostul șef de stat nu a avut conturi sau averi depozitate in străinătate.

 

„În doi ani de activitate, am invitat diferite persoane care au făcut parte din sistemul de stat de atunci, oameni din BCRE, jurnaliști care s-au ocupat de acest subiect. De altfel, tot raportul cuprinde mărturiile acestor persoane. Concluziile sunt bazate pe aceste mărturii. Concluzia comună a tuturor celor audiați a fost că Nicolae Ceaușescu nu a avut conturi în afara țării”, a declarat președintele comisiei de anchetă, senatorul Sabin Cutaș, agenției Mediafax.

Deshumarea

 

Nicolae Ceaușescu și soția sa, Elena Ceaușescu, au fost deshumați pe 21 iulie 2010 pentru prelevarea de probe ADN, dupa 21 de ani, la cererea fiului lor Valentin Ceaușescu și a ginerelui Mircea Oprean, pentru a stabili dacă ei au fost sau nu înmormântați acolo. Probele ADN au demonstrat că, într-adevăr, soții Ceaușescu au fost înmormântați la cimitirul Ghencea din București.

Un răspuns la Nicolae Ceausescu

  • Patriot spune:

    [Marked as spam by Antispam Bee | Spam reason: Server IP]
    bai idiotilor, ceausescu a construit romania

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *