Anisoara Cusmir

Anișoara Cușmir-Stanciu (n. 28 iunie 1962, Brăila) este o atletă româncă, laureată cu aur la Los Angeles 1984. Sportivă la Clubul „Steaua” în anul 1984 a primit gradul de locotenent, ulterior în 1988 a devenit locotenent major. După retragerea din activitatea competițională a devenit antrenoare la Secția de atletism a Clubului Steaua.

„Sunt un om obişnuit, un om care la fel ca mulţi alţii, la un moment dat, a avut şansa să realizeze un lucru de referinţă pentru el, într-un anumit domeniu, ceva plăcut. Dacă acel ceva a fost apreciat şi de ceilalţi… Ceea ce pot spune acum, la aproape 30 de ani de la încheierea activităţii mele sportive, este că acele vremuri au fost minunate. Bucuria efortului depus, pasiunea, iubirea pentru «lungime» mi-au călăuzit rezultatele. Astăzi, când privesc înapoi (deşi o fac foarte rar) sunt mulţumită. Copilăria şi adolescenţa au fost perioade dedicate sportului, perioade pe care le-am trăit din plin. Uneori am regretat că a trebuit să renunţ, forţată fiind de o afecţiune a coloanei vertebrale. În timp am realizat că nu trebuie să am această mâhnire. Nu ştiu dacă aş fi putut face mai mult, nu ştiu dacă am făcut suficient, nu ştiu dacă prea plinul a lăsat urme.

Trecând de cealaltă parte, după retragere, am încercat să ajut atât cât m-am priceput. Încerc să privesc fenomenul sportiv la fel de obiectiv ca pe timpuri şi nu mai sunt la fel de mulţumită ca atunci. Din multe motive. Lista este lungă, poate datorită subiectivităţii mele, poate datorită iubirii pătimaşe pe care o am faţă de sport. Nu gândesc niciodată trecutul altfel decât a fost. Nu am regretul că nu m-am născut altundeva şi unde teoretic s-ar fi putut întâmpla altceva. Am luat lucrurile mereu din aproape în aproape şi am luptat pentru fiecare pas. Ca sportiv şi ca om sunt împlinită. Sportul mi-a dăruit multe bucurii, dar viaţa şi mai multe. Nu tânjesc după vremuri apuse, trăiesc încrezătoare, mă bucur de fiecare ceas, de fiecare îmbrăţişare, de fiecare zâmbet. Nu mi-aş rescrie trecutul, nu mi-aş schimba prezentul.

Aş umbla însă puţin la viitor; şi asta nu pentru mine ci pentru cei de lângă mine sau mai departe de mine. Pentru ei aş vrea ca timpul să nu-i mai alerge atât de tare, să-i lase să se bucure de ceea ce au, aş vrea să văd mai multe chipuri destinse, mult mai mulţi oameni care să aprecieze lumina, întunericul, frumosul din urât, plăcerea clipei. Mi-aş dori pentru ei mai multă dragoste pentru tot ceea ce au în faţa ochilor. Pentru mine, nu mare lucru. Să rămân la fel sufleteşte, să-mi găsesc în continuare puterea de a vedea mici miracole acolo unde crezi că nu poate fi nimic de găsit, să-mi ţin aprinsă flacăra inimii pentru copilul meu iubit. Îi mulţumesc în gând, în fiecare zi, Ralucăi mele pentru că m-a ales să îi fiu mamă.

Îi doresc ca ea să trăiască şi să iubească viaţa măcar atât cât am trăit-o şi iubit-o eu. Anii vin şi trec, depinde numai de noi ce facem cu ei: îi contabilizăm cronologic sau îi încărcăm cu poveşti. Eu voi încerca mereu şi a doua variantă, pentru că aşa am fost şi în sport. Aveam în fiecare concurs 6 încercări. Fiecare reprezenta o şansă pentru a reali­za ceea ce-mi doream. Doresc pentru fiecare dintre dumneavoastră să vă mai acordaţi o încercare şi chiar dacă o rataţi, urmează o alta.”

sursa: Jurnalul si www.wikipedia.org

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *