Iolanda Balas

Iolanda Balaș Sőtér (în maghiară Balázs Jolán) (n. 12 decembrie 1936, Timișoara) este o campioană olimpică română de etnie româno-maghiară (tatăl român și mama maghiară), care a dominat proba de săritura în înălțime timp de un deceniu. Din 1988 până în 2005 a fost președinta Federației Române de Atletism.

Iolanda Balaș Sőtér s-a născut la Timișoara din părinți româno-maghiari. Înăltă de 1,85 m, antrenată de fostul săritor János Sőtér, care devine mai târziu soțul său, va rămane în istoria atletismului pentru dominația probei de săritură în înălțime femei timp de un deceniu. Între 1957 și 1967, Iolanda Balaș a învins 140 de întreceri consecutive, depășind recordul său mondial de 14 ori, purtîndu-l de la 1,75 m la 1,91 m.

Primul său record mondial a fost la 14 iulie 1956 la București, crescând cu 1 cm recordul stabilit de britanica Thelma Hopkins cu aproximativ două luni înainte. Recordul său a rămas nedepășit până la finala olimpică de la Melbourne 1956, când a fost învinsă de atleta din SUA, Mildred McDaniel cu înăltimea de 1,71 m, care a stabilit un nou record olimpic și mondial; în acea întrecere Iolanda Balaș a avut performanța de 1,67 m, clasându-se pe locul cinci. Săritoarea română a egalat recordul mondial în anul următor, dar după două luni chinezoaica Feng-Jung Cheng a sărit 1,77 m. În 7 iunie 1958, Iolanda Balaș redevine deținătoarea recordului mondial cu performanța de 1,78 m, iar în decurs de trei ani recordul mondial este depășit cu încă 13 cm, recordul mondial fiind ameliorat de 11 ori, până la 1,91 m în 16 iulie 1961. Distanța între Iolanda Balaș și adversarele sale era foarte mare: când ea a ajuns la 1,91 m, nicio altă atletă nu trecea de 1,78 m. Recordul său a rezistat alți zece ani, când introducerea stilului Fosbury a permis altor atlete să-l depășească: austriaca Ilona Gusenbauer reușește să sară 1,92 m în 4 septembrie 1971 la Viena.

Un exemplu al supremației Iolandei Balaș a fost finala olimpică de la Roma 1960. Din 15 concurente inițiale, numai patru au să depășit înălțimea de 1,71 m. Iolanda Balaș a sărit 1,73 m de la prima încercare, în timp ce adversarele sale epizaseră toate tentativele fără să reușească a trece o asemenea înălțime. După stabilira victoriei sale, Iolanda Balaș a continuat singură întrecerea: a depășit înălțimea de 1,75 m, a sărit 1,77 m la prima încercare, 1,81 m la a doua, 1,85 m la a treia. A incercat și 1,87 m, care ar fi fost un nou record mondial, dar după două tentative a renunțat. A câștigat medalia de aur cu o diferență de 14 cm față de a doua clasată, poloneza Jaroslava Jozwiakowska.

Dupa patru ani, la jocurile de la Tokio se reconfirmă campioană olimpică. Nivelul general crescuse între timp, dar diferența rămânea notabilă: Iolanda Balaș a terminat concursul cu performanța de 1,90 m, după ce a eșuat în încercările de a stabili un nou record mondial, de 1,92 m, în timp ce australianca Michel Brown, deținătoarea medaliei de argint, se oprise la 1,80 m, cu zece centrimetri mai puțin.

Pe lângă recordurile mondiale și olimpice, în palmaresul său intră două medalii de aur la campionatele europene de atletism de la Stockholm în 1958 și Belgrad în 1962, precum și o medalie de argint de la Berna în 1954.

După retragerea din competiții, Iolanda Balaș rămâne activă în atletism ca arbitru. Din 1988 pînă în 2005 a fost președintele Federației Române de Atletism (FRA).

Celebra atletă română, deţinătoare a 14 recorduri mondiale la săritura în înălţime, spune că îşi datorează performanţa celui care a antrenat-o şi i-a fost soţ: Hansi Söter. Iolanda Balaş a dominat proba de săritură în înălţime femei timp de un deceniu, din 1956 până în 1966. Drumul ei a fost netezit cu pricepere de antrenorul şi iubitul ei, atletul Hansi Söter.

„Ioli, ajunge! Pentru astăzi e destul”, îi spunea antrenorul puştoaicei care scrâşnea din dinţi cu îndârjire, pentru că nu voia să se oprească. Antrenamentele cu Söter erau de o mare duritate, dar el tocmai găsise elevul al cărui zel aproape că exaspera.

Iolanda era o puştoaică de 17 ani, abia venită de la Clubul sportiv „Electrica” din Timişoara, unde activaseră cei mai buni sportivi din ţară. Cu toţii se îndreptaseră spre marile cluburi din Bucureşti şi Iolanda făcea parte acum din prima secţie feminină de sărituri a clubului sportiv CCA, devenit ulterior „Steaua”.

Hansi Söter era antrenor pentru probele de sărituri, un tânăr blond cu ochii albaştri. Dar nu era numai atât, era un nume în lumea sportivă: în 1952 devenise primul săritor român care reuşise să treacă pragul de doi metri la săritura în înălţime. Fără a fi un exuberant, Söter era o persoană plăcută, disciplinată, un bănăţean care lega uşor prietenii.

La numai un an de pregătire cu Söter, Iolanda modifică în 1953 la Timişoara recordul naţional la săritura în înălţime de la 1, 53 la 1,55. După două săptămâni, puştoaica, înaltă de 1,85 metri mai adaugă un centimetru recordului, apoi încă unul şi încă unul. Până când ajunge la 1, 60, lăsând cu gura căscată lumea sportivă.

„Pot mai mult!”

Iolanda Balaş şi Hansi Söter, pe stadionul Tineretului, în 1952. Sportiva avea 16 ani şi era la primele antrenamente cu Söter

Suspiciunile planau asupra ei, iar întrebarea care se ridica era de ce Iolanda Balaci face recorduri la ea acasă. Depăşirile de record la intervale atât de mici păreau de necrezut. Dar, curând, puştoaica avea să demonstreze că doar munca îndârjită era cea care o propulsa din ce în ce mai sus.

La 29 mai 1954, la Budapesta, Iolanda Balas iese prima dată din ţară, la o competiţie internaţională. Aici avea să confirme acel 1,60, în văzul a mii de sportivi şi specialişti. Urmează Berlin, Elveţia, Varşovia, Moscova şi noi centimetri adăugaţi la săritură.

A venit apoi şi ziua primului record mondial, când englezoaica Thelma Hopkins a fost detronată, de la Bucureşti. La 14 iulie 1956, Iolanda a sărit 1, 75 metri preluând laurii atletei de peste Canalul Mânecii. Deşi presa toată era în delir şi felicitările curgeau din toate părţile, ea îi spunea lui Söter: „Pot mai mult!”

IolandaBalas se gândea deja la finala olimpică de la Melbourne, Australia. Concursul, care avea să se petreacă peste patru luni, a arătat cât de important este Söter şi tehnica lui de antrenament pentru tânăra sportivă. Ce s-a întâmplat a fost că lui Söter nu i s-a dat voie de către regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să o însoţească în deplasare. Avea un frate în Australia şi autorităţile se temeau că poate rămâne acolo.

Două săptămâni cât a durat competiţia, Iolanda s-a acomodat greu cu fusul orar, dar mai ales cu lipsa celui care îi ghida fiecare pas. Iolanda era fără Hansi şi conducătorii delegaţiei României începuseră să-şi facă griji: la antrenamente, ea nu reuşea să se apropie de săriturile care o consacraseră.

„Nimeni nu-l putea înlocui. Era în lotul nostru un antrenor care la un moment dat mi-a zis «ce ar fi să schimbi piciorul de bătaie?» E imposibil să schimbi un stil format în ani întregi de muncă în două săptămâni”, spune Iolanda Balaş amintindu-şi acele vremuri. Fără suportul şi îndrumarea lui Söter, Iolanda s-a clasat atunci pe locul cinci, deşi era printre favoritele la podium. Reuşise abia 1,67 metri. A fost însă o decepţie care a motivat-o.

„La întoarcere am desenat în caietul de antrenament, folosind o monedă minuscula de un ban, cercurile olimpice. Le-am colorat albastru, negru, roşu – sus, galben, verde – jos, şi am scris dedesubt «revanşa»”. Am desenat asta pe fiecare pagină, timp de patru ani, zi de zi.”

Au urmat antrenamente drastice şi, în fiecare zi, atleta nota în caietul ei de antrenament programul de lucru şi evoluţia la sărituri. Nu exista zi liberă sau weekend de relaxare.

„Îmi amintesc că am fost odată să ne antrenăm după noaptea de Revelion. Era 1 ianuarie, ora 11.00 dimineaţa, şi eu şi Hansi am plecat amândoi pe o motocicleta Java în Pădurea Băneasa. Toate sălile si stadioanele erau închise, oamenii se odihneau. Am făcut alergare pe aleile înzăpezite ale pădurii, era superb. La întoarcere eram transpiraţi, ţin minte că treningul meu făcuse ţurţuri în viteza motocicletei.”

Pentru performanţele sale, Iolanda Balaş a primit numeroase distincţii: Ordinul Naţional Steaua României în grad de ofiţer, distincţia de Maestru al Sportului .

Acest an, 1960, avea să-i ateste supremaţia pe scena atletismului mondial. Venea finala olimpică de la Roma. Lui Söter îi este iarăşi interzis să meargă, dar Iolanda hotărăşte că nu vrea să mai repete vreodată experienţa Melbourne. Aşa că se înarmează cu curaj şi se duce în audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej.

„Delegaţia României plecase deja la Roma. Ţin minte, era într-o zi de vineri şi eu mă prezentasem la Comitetul Central. Chiar dacă mă recomandau titlurile – eram deja campioana Europei – tot îmi era teamă. Când am intrat la el, m-a întrebat «dar dumneavoastră nu sunteţi la Olimpiadă? » Şi eu am răspuns că nu am de gând să reprezint ţara care nu are încredere în mine şi în soţul meu, căruia nu i se permite deplasarea. Mi-a spus atunci să stau liniştită, că se rezolvă.”

Două zile mai târziu, Iolanda Balas şi antrenorul ei erau împreună în avionul care îi ducea la Roma, spre aurul podiumului. Iolanda a sărit 1,73 metri de la prima încercare. Niciuna dintre concurente nu ajunsese atât de sus şi, cu toate acestea, Iolanda continuă întrecerea. Cu ea însăşi: 1, 77 a doua încercare, 1, 85 a treia. Românca a câştigat atunci medalia de aur cu o diferenţă de 14 centimetri faţă de a doua clasată.

După explozia de fericire a succesului, ce doi soţi au mers să facă nişte cumpărături. Încă locuiau în căminul studenţesc din Cobâlcescu, dar sperau că odată cu noua victorie statul le va da o garsonieră. Aşa că au mers să îşi cumpere perdele pentru noua locuinţă la care visau cu ochii deschişi. Aveau la ei 13 dolari.

Întoarsă în ţară,Iolanda Balas a fost decorată cu Ordinul Muncii, iar Söter a fost numit şeful Secţiei de Atletism de la CCA. Dar traiul lor continua să fie unul modest, într-un regim socialist. După patru recorduri mondiale, autorităţile i-au spus Iolandei Balaş că nu poate fi plătită pentru toate.

„Ai făcut într-adevăr patru recorduri mondiale, dar noi nu putem să-ţi plătim de patru ori 6.000 de lei. O să-ţi plătim doar două. Nu uita, clasa muncitoare face economii!”, i s-a spus atunci. Dar cu banii primiţi atunci şi-au cumpărat mobilă în noua locuinţă şi toate cele trebuincioase.

Când nu mergeau la antrenamente, Iolanda şi Söter se delectau cu concerte de muzică clasică la Ateneul Român, mergeau la filme sau se plimbau. Erau mereu împreună.

 „Asta a fost şi reuşita căsniciei noastre. Faptul că aveam aceeaşi pasiune şi am făcut totul împreună. Am fost până şi colegi de facultate la Institutul de Cultură Fizică, cum se numea pe atunci. Noaptea învăţam până târziu la anatomie, fiziologie, iar dimineaţa la 11.00 eram împreună la antrenament. Mergeam poate la examen, iar după masă la ora 17.00, alt antrenament.”

Apoi erau cantonamentele din munţi. „Sunt momente deosebite acestea, zilele pe care le petreceam la Piatra Arsă, în munţi. Mergeam acolo să ne antrenăm la altitudine. De altfel, acesta este unul dintre secretele succesului românesc în atletism. Trudeam acolo în aerul acela rarefiat, iar când coboram la nivelul mării, zburdam!” Acolo se antrenau iarnă de iarnă loturile naţionale. Cazarea se făcea în dormitoare comune, mâncarea se servea la cantină, dar farmecul acelor zile era de neegalat, îşi aminteşte sportiva.

„Ne aduceau uneori portocale şi ciocolată, iar raţia asta purta denumirea de supraalimentaţie.” Iolanda Balaş a ajuns sub îndrumarea lui Hansi Söter la performanţa de 1, 90 metri, la Jocurile de la Tokio.

Ocupanta locului doi reuşise un 1, 80, cu 10 centimetri mai puţin. Ultimul record al Iolandei Balaş, de 1,91 metri, a fost depăşit abia 10 ani mai târziu, de către austriaca Ilona Gusenbauer.

Acum, la 74 de ani, Iolanda Balaş regretă un singur lucru.

„Îmi pare rău că nu am apucat să sar pe pistă din poliuretan. Aş fi putut ajunge la cel puţin 2 metri. Pentru că acest gen de pistă îţi dă o impulsie fantastică.”

sursa: Adevarul sept 2010

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *